Karol Cioma: Cred că ar trebui să ne gîndim mai puțin la jurnalismul în sine și mai mult la a spune povești despre oameni

Karol Cioma nu se poate împotrivi noilor tehnologii. Nici nu vrea și crede că nimeni nu ar trebui să facă acest lucru. De aceea, de peste 30 de ani caută să-i facă pe jurnaliștii și pe studenții de la jurnalism de prin toate colțurile continentului să se aproaie de oameni și povești cu o cameră de filmat: fie cu una profesionistă, fie cu un telefon mobil. Karol nu este rece și calculat, ca orice britanic, după cum ne-am fi aștepat cei care l-am întîlnit la Iași, la Seminarul Internațional de Jurnalism sau la workshopul pe mobile journalism de săptămîna trecută. Este hîtru și mereu gata să scoată o glumiță dintr-unul dintre buzunarele în care-și ține smartphone-urile. Dar musai punctual, fiindcă în presă asta se plătește cu o poveste pierdută.

Ați început să lucrați ca editor de film. Vă plăcea să vă jucați cu imaginile sau să creați povestea?

Întotdeauna principala prioritate a fost crearea poveștii. Pentru că, de fapt, povestea este coloana vertebrală pe care se prind imaginile. Bine­în­țe­les că atunci cînd ai niște imagini ex­tra­ordinare pe care să le folosești, este minunat, fiindcă povestea prin­de viață într-un chip aparte. Dar, de foar­te multe ori, de dragul poveștii, la editare, trebuie să renunți la niște i­magini grozave, pentru că nu ser­vesc demersului narativ.

Creați povești de ficțiune sau realistice?

Mi-am început cariera fiind asis­ten­tul unui editor de film și am lu­crat la tot felul de proiecte, de la drame, la emisiuni de entertainment în direct. Eram acea persoană care făcea „tă­ie­turile” și trebuia să învăț de la cei ca­re erau prin preajma mea. Era pe­rioa­da cînd apăruseră casetele video și m-am mutat de la editarea pe film, la editarea materialelor înregistrate pe ca­sete video. Dintr-un motiv sau al­tul, am pătruns într-o redacție de știri și am descoperit că îmi place foarte mult să lucrez într-un astfel de ca­dru, pentru că fiecare zi era di­fe­ri­tă. Erau lucruri foarte multe și foarte variate de făcut și niciodată o zi nu semăna cu alta, nimic nu se repeta. Mi-a plăcut la nebunie lucrul ăsta! Și nu doar acest aspect, ci faptul că lu­crul într-o redacție presupune dez­vol­tarea abilităților de multitasking. Și mi-am dat seama că îmi place multitasking-ul, nu doar editarea.

„BBC este o organizație mare și are tendința de a se mișca destul de lent.”

Ce schimbări a presupus tranziția de la lucrul pe film la cel pe casetă?

Privind înapoi spre acele zile, lucrul pe film era destul de restrictiv, pentru că filmul trebuia procesat. Du­pă ce filmai, trebuia să pui filmul într-o baie de substanțe chimice, era un proces mai laborios, care lua timp. Apariția casetelor video a simplificat cu mult acest proces. Asta a presupus faptul că editarea video se poate face mult mai rapid, ceea ce a permis crearea a mai mult conținut în primă fază și, apoi, axarea pe dezvoltarea conținutului.

BBC-ului i-a luat multă vreme să înțeleagă faptul că jurnalistul poate edita în locul unde se petrece evenimentul

Ați făcut parte din echipa care a creat, în 1990, în Țara Galilor, prima echipă de editori de imagini. Care erau pe-atunci provocările jurnalistice din punct de vedere tehnic și editorial?

La vremea cînd am decis să lu­crăm într-un mediu care presupune dezvoltarea abilităților multiple, pre­si­unea era de natură finanicară și cea a pierderii locului de muncă. Dacă nu am fi decis să lucrăm și ca o­pe­ra­tori de cameră și ca editori de imagine ne-am fi pierdut job-urile, fiindcă își doreau oameni care să știe să facă mai multe lucruri, lumea se afla în pli­nă schimbare. Am dezvoltat un sistem prin care am devenit și mobili, ca jurnaliști. Nu în sensul de a lucra pe dispozitive mobile. Ceea ce am fă­cut a fost să luăm după noi echi­pa­men­tele, să le urcăm într-o unitate mo­bilă cu care ne deplasam la locul faptelor și să edităm acolo, pe loc, materialele, unde terminam de filmat povestea. Nu ne întorceam în re­dac­ție. Și practica aceasta se întoarce, cu editarea pe laptop. BBC-ului i-a luat multă vreme să recupereze decalajul și să înțeleagă faptul că jurnalistul poate edita în locul unde se petrece eve­nimentul, pe laptopul lui și să trimită materialul în redacție prin WiFi.

Ați spus că BBC-ul a fost puțin în urmă în ceea ce privește înțelegerea „mobilității” jurnaliștilor, însă este unul dintre giganții care s-au adaptat rapid și adecvat noilor comandamente ale erei digitale, mai ales la tendințele multimedia.

BBC este o organizație mare și are tendința de a se mișca destul de lent. În ceea ce privește adoptarea practicilor de mobile journalism (MOJO) – pentru că asta știu cel mai bine – este faptul că le-au dat tuturor din re­dac­ție smartphone-uri pentru colectarea de știri, dar le vor folosi pentru a filma cu ele doar în caz de nevoie, în cazul întîmplării vreunui eveniment important. Și, în acel caz, materialele vor fi trimise înapoi prin intermediul unei aplicații speciale pe care BBC-ul a creat-o, care trimite materialul direct către serverele BBC. Deci BBC a „îmbrățișat” MOJO, dar într-o ma­nieră limitată pînă în prezent. Cred că acestea, în termeni de doi ani vor exercita un impact mult mai puternic în ceea ce privește televiziunea tra­di­țio­nală.

Ținînd cont că toate drumurile duc înspre folosirea dispozitivelor mobile și consumul media pe mobile, apreciați că organizațiile media ar trebui să facă un efort financiar pentru a investi în MOJO? 

Folosirea unui dispozitiv mobil este una chiar avantajoasă, de fapt, din punct de vedere financiar. Nu tre­­buie să plătești pentru un întreg echipament pentru a putea filma. În cît timp se vor uza dacă le folosești zilnic? Nu am încercat asta încă. Eu îmi folosesc telefon mobil pentru a filma, probabil de două sau de trei ori pe lună. Deci nu este o problemă tehnică legată de robustețea, de fiabilitatea lor. Cel mai important este că dispozitivele mobile ne aduc mai aproape de oameni. Nu doar prin Social Media, ci prin folosirea în sine a telefonului, care este mult mai puțin invaziv decît o cameră mare. Spre exemplu, dacă vrei să faci un ma­terial despre cineva care este bolnav, să ai o întreagă echipă de filmare în cameră este supărător pentru el. Eu nu aș vrea, dacă aș fi în locul lui. Dar, dacă cineva ar veni cu un telefon mobil, i-aș spune „Bine, poți vorbi cu mine!”. Așa că telefonul mo­bil are anumite avantaje ale u­ti­li­zării, alături de celelalte echipamente profesionale care sînt folosite în te­leviziune.

În Budapesta, cu o cursantă, pe „teren”.

Credeam că voi rămîne fidel manierei tradiționale de a privi la televizor

Ați spus într-un interviu că „schimbarea ne păstreză proaspeți, ne păstrează noi”. Putem spune, ducînd afirmația și mai departe, că ne păstrează în viață?

Da, este absolut obligatoriu să îmbrățișăm noile tehnologii, să nu ne fie frică de ele. Cel mai important lucru în video journalism și mobile journalism este cuvîntul comun, „jur­na­lism”. Dacă ai o poveste bună și, ca jurnalist te pricepi să spui povești, nu contează dacă utilizezi o cameră de filmat sau un smartphone pentru a da știrea. Cel mai important lucru este cum spui povestea.

Cu toate acestea, Marshall McLuhan „spunea că mediul este mesajul”. Este clar că mediul se schimbă, dar, în acest context, ce se întîmplă cu mesajul?

Da, cu siguranță că mesajul se schim­bă. Este vorba de aceste mesaje ra­pide: un clip de 15 secunde pe Ins­tagram, un material video postat pe Twitter, care-i fac pe oameni să se uite și apoi să meargă mai departe spre alte subiecte. Eu sînt în industrie de peste 30 de ani și perspectivele me­le asupra modului în care trebuie să fie livrat mesajul s-au schimbat. Nu mă gîndeam că acest lucru se va întîmpla, dar s-a întîmplat. Credeam că voi rămîne fidel manierei tra­di­țio­nale de a privi la televizor. Acum îmi înregistrez majoritatea programelor și mă uit la ele după aceea. De asemenea, postez materialele pe care le fil­mez pe YouTube, le distribui pe Face­book și pe Twitter, fac toate aceste lucruri.

Deși toate drumurile par să ducă înspre jurnalismul interactiv și multi­me­dia, unii jurnaliști, spre exem­plu, în România, dar și instituțiile media nu sînt dispuse să investească în training specializat pentru a-l trans­forma pe jurnalistul tradițional într-unul multimedia și multitasking.

Pot să înțeleg reticența și pre­siunea de a nu face investiții finan­ciare în training-uri, fiindcă ins­ti­tuțiile media au bugete limitate și în vacarmul actual, nici nu se pune problema să facă angajări. Dar, ten­dința foarte clară înspre new media creează îngrijorare și ridică între­barea „Încotro ne îndreptăm?”. Pen­tru stațiile locale, războiul împotriva con­ținutului cu organizațiile mari este deja pierdut. Ceea ce trebuie să facem noi, jurnaliștii locali, este să ne conectăm mai mult cu audiențele locale. Asta trebuie să facem. Cred că ar trebui să ne gîndim mai puțin în­co­tro ne îndreptăm, la jurnaliști și la jurnalismul în sine și mai mult la oameni și la povești despre oameni. Să ieșim și să vorbim despre ei!

MOJO este și „sufletul” curentelor de jurnalism cetățenesc și jurnalism participativ. Sînt media tradiționale pregătite să colaboreze activ cu audiențele?

Acest lucru se întîmplă deja. Ne uităm la Primăvara Arabă și ce s-a întîmplat acolo, practic tot ce-am filmat acolo s-a filmat pe telefonul mobil și a făcut înconjurul lumii.

Eu asta le recomand oamenilor: privește, ascultă, învață

Ce abilități credeți că trebuie să dobîndească studenții de la Jurnalism? Și acesta e un subiect „fierbinte” prin facultățile din toată lumea la ora actuală.

De toate. Să înțeleagă cum func­țio­nează Social Media, cum pot găsi povești pe Social Media, cum să fo­losească Social Media pentru in­ves­tigația jurnalistică. Și chiar să facă o sim­plă transmisie radio. Sună sim­plu, dar să faci o transmisie radio live și să pui suflet, nu este tocmai ușor. De asemenea, să producă materiale video pe care să le poată posta pe YouTube. Cred că, dacă din timpul stu­denției încerci să fii cît de activ se poate și să înțelegi ce faci prin po­veștile pe care le spui, ești angajabil.

Există și problema curriculei universitare și a faptului că jurnalismul se predă pe „canale media”. De asemenea, deși folosesc Social Media, majoritatea studenților nu sînt conștienți de pontențial jurnalistic al acesteia.

Nimic nu poate lua locul practicii: să faci! Să te duci pe teren, să fii activ, cu sau fără un jurnalist pro­fe­sionist pe care să-l urmărești și să-l urmezi.

Sînt trainer de mult timp de a­cum. Eu tot ce pot să fac este să le dau oamenilor indicii. Direcțiile pe ca­re să se deplaseze și cum să facă acest lucru. Eu am învățat meserie ui­tîndu-mă la alți oameni cum lu­crea­ză, cum procedează și astfel ajungea in­formația la mine. Eu asta le re­co­mand oamenilor: privește, ascultă, învață. Dar nimic nu poate lua locul practicii: să faci! Să te duci pe teren, să experimentezi, să fii activ, cu sau fără un jurnalist profesionist pe care să-l urmărești și să-l urmezi.

Se poate învăța exclusiv din tutorialele online? Cel puțin pe partea de editare foto/ video?

Eu le folosesc. Pentru orice am nevoie și nu știu, din punct de vedere tehnic, caut pe Internet și aflu răs­pun­sul. Nu sînt un geniu, sînt un om foarte practic.

De ce folosiți sau recomandați în special folosirea iPhone-ului pentru MOJO?

În ultimii doi ani am folosit ex­clu­siv iPhone-ul și parcă aș face promovare iPhone-ului. În special pen­tru că ei au fost primii pe piață. Cîte tipuri de dispozitiv Android sînt? Cam 200. Cîte iPhone-uri? Doar vreo 4. Deci cînd cineva va dezvolta o aplicație specializată, o va dezvolta pentru iPhone. De asemenea, are niș­te caracteristici pe care competitorii în­că nu au reușit să le egaleze sau să le depășească. Dar Nokia este foarte in­teresată în ultima vreme să pă­trun­dă pe această piață, caută să colabo­reze cu Microsoft pentru a crea un sistem de operare special adaptat pen­tru Social Media și pentru co­lec­tarea de știri.

Cu toate acestea și iPhone-ul mai are nevoie de extensii pentru a putea fi utilizat în manieră „profesionistă” pentru a filma.

Da, sînt tot felul de extensii care-l pot transforma într-un DSLR (n.r. apa­rat foto digital profesional) : obiecti­ve, lentile, microfon, suporturi spe­cia­le și astfel se „împodopbește” ca un brad de Crăciun. De exemplu, ai musai nevoie de aplicația Fil­mic­Pro și de un microfon extern, pentru o filmare de calitate.

Cu studenții de la specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării din Iași, la sfîrșitul unui workshop pe mobile journalism.

Unul dintre motivele de reticență în fața adoptării tehnologiilor mobile era calitatea precară a calității filmărilor. Acum, odată cu evoluția dispozitivelor acest aspect nu mai reprezintă o problemă.

Una dintre provocările actuale îl reprezintă standardul 4K. Care este un format nou, de patru ori mai bun decît standardul HD. Dar seturile TV care să permită astfel de transmisii care erau foarte scumpe la început, costă acum mai puțin de 1000 de euro. De ce? Pentru că nu există con­ținut făcut pentru 4K. Camerele vi­deo care pot înregistra la acest standard sînt foarte scumpe. Dar Sam­sung tocmai a scos un smartphone ca­re poate filma la standardul 4K. Deci pentru 600€ poți filma în 4K, ceea ce extraordinar, în timp ce o ca­me­ră video profesională te-ar costa 5.000€.

De cele mai multe ori, videojurnaliștii fac materiale care sînt mult mai aproape de oameni

De la sfîrșitul acestui an nu se va mai anagaja nici un operator de televiziune la posturile locale. Toată lumea va deveni un video jurnalist, un operator înarmat cu toate resursele, „back­pack”. Așa că îi instruiesc pe ope­ra­torii video să fie jurnaliști.

Credeți că toți ar trebui să devină jurnaliști compleți, după cum e termenul în engleză „backpack journalists”, să poată să le facă pe toate, să și scrie, să și monteze, să și filmeze, nu e prea mult?

Să vă spun, spre exemplu, ceva ce se întîmplă deja în Suedia. De la sfîrșitul acestui an nu se va mai anagaja nici un operator de televiziune la posturile locale. Toată lumea va de­ve­ni un video jurnalist, un operator înarmat cu toate resursele, „back­pack”. Așa că îi instruiesc pe ope­ra­torii video să fie jurnaliști. Este un proces în dublu sens. Dacă operatorii nu vor să facă acest lucru, probabil că se vor retrage. Dar nu doar în Suedia sînt videojurnaliști. Ei sînt peste tot. Spre exemplu, la BBC, 20% din ceea ce este difuzat e videojurnalism, res­tul este produs prin mijloace tra­di­ționale. Video jurnaliștii au rolul lor. De cele mai multe ori, videojur­na­liștii fac materiale care sînt mult mai aproape de oameni, abordează su­biec­te mai personale, mai profunde. Dar ai trimite un video jur­na­list să facă o „știre tare”? Probabil că da, pentru a prinde și o altă abordare a subiectului. Recent, în CIRCOM (n.r. Asociația Europeană a Televiziunilor Regionale) cel mai bun videojurnalist a fost un tip care a alergat cu e­chi­pajul de poliție în timpul unor inun­da­ții. Și, în Marea Britanie, inun­da­ții­le au fost foarte mari pe parcursul iernii și el i-a ur­mă­rit pe polițiști o zi întreagă. Nu te-ai fi așteptat ca un ca­me­raman să stea după un subiect atîta vreme, de aceea videojurnalistul a obținut și un premiu din partea CIRCOM.

Tehnologia este acolo, ne afectează viața, îmbrățișeaz-o sau rămîi în urmă, sau ignor-o și continuă-ți așa viața!

Dacă tot vorbim de inundații, de ce le este teamă instițiilor media tradiționale de avalanșa unor astfel de videojurnaliști?

Nu putem să ținem piept re­vo­lu­ției tehnologice. Tehnologia este a­colo, ne afectează viața, îmbrățișeaz-o sau rămîi în urmă, sau ignor-o și con­­tinuă-ți așa viața!

Videojurnaliștii și-ar găsi loc într-o instituție media care nu dispune nici de resurse financiare, nici de dorința de a investi într-un astfel de demers?

Nu te poți aștepta ca oamenii să-și folosească propriile telefoane pentru a produce știri. Un videojurnalist trebuie să aibă două telefoane. Nu doar unul în plus pentru a suna, ci și unul de backup. Și, pînă la urmă, sigur o instituție media are și un ope­ra­tor care, la rîndul lui va oferi un backup prin filmarea pe care o face. Dar mai e și dubla utilizare a telefoanelor mobile – nu sînt doar un operator, pot filma cu două camere și astfel  să ofer impresia unei filmări profesioniste.

Credeți că audiențele percep filmările făcute cu telefonul mobil ca fiind mai apropiate de ei și de viețile lor?

Da, cred că materialele video pe care le producem pe dispozitivele mo­bile sînt cele mai bune. Cred că MOJO face două lucruri: se apropie mai mult de subiect, de poveste și de personaje, dar furnizează și cadre foarte apropiate și interesante prin amplasarea telefonului în locuri mai puțin accesibile unor dispozitive greoaie. Și, pînă la urmă, cea mai bună cameră din lume este cea pe care o ai în buzunar atunci cînd îți trebuie.

De la bandă, la MOJO

Karol Cioma a studiat film şi te­le­viziune la Colegiul de Arte Wrex­ham şi la Şcoala de Film Bourne­mouth. Şi-a început cariera la HTV, tele­viziune privată din Ţara Galilor, lucrînd la o varietate mare de emi­siuni. S-a alăturat echipei de la BBC în  Ţara Galilor în 1990, unde a par­ti­­cipat la crearea primei echipe de filmare şi editare de ştiri din ţară. A părăsit BBC în 2001, pentru a  pune bazele propriei companii.

Karol Cioma a susţinut trainin­guri de televiziune peste tot în lume pen­tru BBC World Services, Fun­da­ţia Thomson şi CIRCOM Regional. Este specializat în trainingul pentru dezvoltarea abilităţilor necesare pen­tru videojurnalism şi jurnalismul pe dispozitive mobile (MOJO). Lu­creză  şi pentru BBC Wales News ca freelancer şi este manager pe pro­iecte de training la CIRCOM (Aso­cia­ția Televiziunilor Regionale din Europa).