Viorel Barbu: Vedem că sînt zeci de doctorate săptămînal ceea ce, în momentul de față, este un dezmăț

Academicianul Viorel Barbu a cercetat în matematică, la cei 73 de ani ai săi, mai mult decît au făcut-o toate universitățile private din România la un loc. Dar el nu le atacă, crede că sînt forme necesare, dar care au fost preluate după modele fără fond. Se ferește să le numească fabrici de diplome, deși multe dintre ele asta sînt. În schimb vorbește cu drag despre Universitatea „Cuza” și, mereu, cînd simte că poate generaliza se oprește, arată spre reportofon și spune: „nu mă refer la noi, încă e o universitate solidă, cu multe resurse și cu studenți buni. Și n-aș vrea să supăr pe nimeni aici.” Academicianul a condus UAIC timp de nouă ani, fiind cel mai tînăr rector, la 39 de ani, și a stat pînă în ultimele luni ale comunismului. S-a luptat cu izolarea, a încercat să deschidă universitatea Europei și astăzi se uită cum mimetismul european a început să roadă învățămîntul universitar pe dinăuntru.

Ceea ce se face fără pasiune și vocație e condamnat la mediocritate

Este matematica o știință care nu ar trebui îngrădită prin încadrarea strict în rîndul celor exacte?

Este corect în esență. Matematica este, să spunem, o știință liberală, cum este filosofia. Dar nu este numai atît. Este o știință, are niște reguli foarte pre­cise și o mare putere de investigație. Raționamentul matematic nu e un simplu raționament filosofic sau o sim­plă enumarere de idei, ci are o mare forță penetrantă  pentru că este capa­bil să surprindă legități, să descrie foar­te bine legități ale naturii, și este cel mai potrivit instrument teoretic de a explica legile fizicii sau legile naturii. Este, deci, adevărat, dar nu este doar atît. Matematica nu este doar o știință a gratuității, este o știință liberă – ca orice știință de alfel – pentru că este o manipulare și manevrare a ideilor, dar încadrată în anumite rigori. Totuși, chiar dacă raționamentul matematic este guvernat de legi foarte stricte, curiozitatea matematică te împiedică să faci orice divagație. Poți filosofa și în matematică, dar cînd faci mate­ma­tică trebuie să fii foarte riguros. Prin ur­mare este o libertate, dar una în­gră­dită de propriile rigori ale mate­ma­ticii.

Mulți matematicieni vorbesc, dincolo de această libertate, de o pasiune necesară pentru a lucra, cerceta sau chiar preda în domeniu.

Părerea mea este că nimic nu se poate face fără pasiune, nu este vorba doar de matematică. Știința se face cu pasiune, activitatea didactică se face cu pasiune, totul se face prin vocație. Ceea ce se face fără pasiune și vocație e condamnat la mediocritate, asta e părerea mea. Este adevărat că ma­te­ma­tica stîrnește poate în rîndul ele­vi­lor de liceu pasiuni mai timpurii, da­to­rită profesorului de matematică, a ar­gu­mentului matematic, și de aceea pro­babil că se pune mai mult accent pe pasiune, dar în mare măsură con­tea­ză talentul, iar celelalte științe cer to­t­odată pasiune pentru a fi făcute. Este o pasiune pentru tehnică, pentru li­te­ratură, pentru cam toate. Însă există o tradiție a matematicii de a cultiva a­ceastă pasiune prin școală, prin pro­fe­sorii de matematică, prin concur­suri. Este adevărat că, fără pasiune, nu se poate face nimic, dar e adevărat pentru orice, eu nu aș desprinde ma­tematica din ansamblul științelor sau din ansamblul disciplinelor intelec­tuale.

Acesta a fost și cazul dumnevoastră, v-a prins pasiunea încă de pe vremea în care erați elev?

Mi-a plăcut matematica, însă n-aș spune chiar de la început, abia prin gimnaziu, la început îmi plăcea mai mult literatura.

Da, da, însă n-aș spune chiar de la început, a fost așa prin gimnaziu, la în­ceput îmi plăcea mai mult li­te­ra­tu­ra. Totul se face, însă, sub influența pro­fesorilor. În cazul matematicii, pro­fe­so­rul are un rol fundamental pentru a cultiva întîi in­te­re­sul, apoi gustul și în final dragostea pentru matematică. Aceștia sînt pro­fe­sorii de matematică foarte buni.

Schimburile de profesori se făceau sub acoperirea turismului

Ați fost numit rector la 39 de ani, în anii ’80. Însă era o perioadă dificilă, contactul cu exteriorul era frînt, universitățile erau marginalizate. Ce putea face la vremea respectivă un rector?

Nu prea multe, este adevărat. Era un sistem foarte centralizat, unul c­o­m­unist, erau puține lucruri pe care le aveai la dispoziție, mai ales la în­ce­pu­tul anilor ’80, cînd lucrurile au fost mai rigide sau mai dogmatice. E ade­vărat, mai ales atunci, că legăturile cu Occidentul erau restricționate la ma­xi­mum, erau practic desființate complet începînd din a doua parte a ani­lor ’70; se călătorea greu, foarte greu. Ce putea rectorul să facă? Să faci­li­te­ze cît de cît, în măsura în care îi stătea în putere, contacte și schimburi, să păs­treze legăturile care e rau făcute cu universități din străinătate, cum era în cazul nostru Universitatea Freiburg, dar și altele. Să mai încerce să facă și alte legături, dar asta era foarte greu pentru că asemenea contacte erau blo­­cate atît cu Occidentul cît și cu Estul. Ro­mânia a intrat la începutul anilor ’80 într-un regim de auto-izolare din toate punctele de vedere, al învăță­mîntului în particular, și noile legă­turi erau aproape interzise.

Dumneavoastră ați reușit totuși să puneți bazele unei colaborări secrete cu Universitatea din Nebraska.

Pe vremea aceea exista deja o re­la­ție cu Universitatea Freiburg din Vest, mai exista cu instituțiile din Viena și din Leipzig. Cu Freiburg a contat foarte mult, a fost încheiată în ’74, dar se fă­ceau presiuni foarte puternice ca, od­a­tă intrată țara în sistemul de izolare, să fie blocată. Am reușit să o mențin cu ajutorul colegilor și a partenerilor de acolo și pe calea această se puteau realiza schimburi de profesori care ple­cau încolo. Apoi am încheiat o con­ven­ție, în ’83, cu Universitatea din Ne­bras­ka, care a funcționat foarte greu pentru că era aproape secret, nu știa multă lume din universitate, oficial nu exi­sta practic, și pe calea aceasta s-au mai făcut schimburi, chiar atunci, cu profesorii care predau în America. Nu plecau oficial, desigur, plecau sub acoperirea turismului și realizau scur­te stagii de pregătire, de cercetare, la universitățile din străinătate. După ’90 această legătură a înflorit foarte mult pentru că opreliștea a dispărut. Și tot atunci, tot prin ’87, grație pro­fe­so­rului Hoișie, care avea legături la Konstanz, s-a încheiat o convenție cu universitatea respectivă înainte de ’90. A fost și vizita rectorului de Kons­­tanz în 1987; practic a fost vorba de o relație care a continuat pînă a fost oficializată.

Și nu v-ați simțit în perioada respectivă sufocat din punct de vedere al cercetării științifice?

Evident că da. Noi toți, colegii mei, am suferit mult din cauza faptului că ne lipsea baza de cercetare. Era ne­ce­sar, esențial pentru a face cercetare să ai contacte. Eu am mai călătorit, dar cu foarte multă greutate, altfel nu știu dacă aș fi putut să realizez ceva, pen­tru că în vremea noastră fără contacte nu se putea face nimic. Dar absolut ni­mic. Știința românească este o vorbă, să spunem așa, știința est-europeană este universală, în particular mate­ma­tica. Iar noi eram rupți de ea. Nu primeam nici reviste științifice, nu erau abonamente, dincolo de contac­te­le personale, nu mai erau cărți, In­ternetul nu exista, în fine, era practic o izolare aproape perfectă. Și această izolare trebuia spartă.

În momentul în care tinerii optează pentru universități străine înseamnă că este ceva rău în universitățile noastre

În sistemul de învățămînt superior ați spus că „mimăm universitatea”, făcînd referire în special la universitățile private. Credeți că astăzi sistemul de învățămînt superior a recăpătat exigența despre care spuneați că îi lipsește?

În multe situații, învățămîntul nos­tru universitar mimează ceea ce ar tre­bui să fie un învățămînt de calitate. Înainte de ’89 aveam un învățămînt liceal bun, nu în totalitate, dar aveam licee de elită care erau fără doar și poate la nivel internațional. Aveam ma­rile licee din marile orașe, erau și li­cee slabe, deci nu aș putea spune că învățămîntul preuniversitar era foar­te perfomant, dar exista un segment al său foarte bun. Din acest punct de vedere, în anii ’70 – ’80, liceul era mai bun decît universitatea pentru că universitatea ajungea în deficiențele de care spuneam înainte: izolarea știn­țifică, posibilități mai slabe de per­fec­țio­nare pentru profesori. La un mo­ment dat nu puteai să-i oprești nici pe cei mai buni absolvenți în universitate. Din acest punct de vedere, începea să decadă sau să sufere foarte mult, să devină mai puțin competitivă decît u­niversitățile străine la sfîrșitul ani­lor ’80. Dar rămăsese exigența. La în­ce­putul anilor ’90 era un învățămînt selectiv, cel universitar era foarte com­petitiv pentru că admiterea era foarte selectivă, era foarte dură. Alegeai cei mai buni absolvenți, din acest punct de vedere școala era foarte perfor­mantă atunci. Apoi, și cred că asta am vrut să spun legat de „mimarea uni­versității”, odată cu cifre de școla­ri­zare în creștere, cu această extindere a școlarizării, învățămîntul și-a pier­dut un pic din selectivitate. Și așa s-a întîmplat cu extinderea spre univer­si­tăți private. Nu vreau să se supere nimeni, dar nu cred că acestea au fost create pentru principiul competi­t­i­vi­tății, ci s-au avut în vedere scopuri co­merciale. Nu ar fi nimic de rău, și multe universități străine private, nu dintre cele mai bune, tot pe acest prin­cipiu sînt constituite, să ne înțe­le­gem. Dar, totuși, cele mai bune uni­ver­sități americane sînt private, dar cred că diferă de universitățile noas­tre. Și cred că asta am vrut să spun. Noi am copiat din Occident o serie de forme, inclusiv învățămînt în do­me­nii în care nu aveam competențe, nici spe­cia­liști, și am creat specializări noi probabil de care nici nu aveam ne­voie în țară. Și de asta cred că am mi­mat o serie de forme.

Forme fără fond.

Exact, am copiat forme fără fond. Din acest punct de vedere, nu cred că nivelul exigenței din domeniul știin­ți­fic este cel puțin la nivelul celui din 1989 din păcate. Datorită faptului că era altă selecție a studenților. Și nu nu­mai la Iași, ci și în țară. E vorba în pri­mul rînd de baza de selecție a stu­den­ților, care a scăzut, a apărut o diversificare. Înainte, cei mai buni tineri, și tre­buie să o spunem, făceau în ge­ne­ral știință, mai făceau medicină, ve­neau și de la liceele vocaționale pentru li­te­re, istorie așa, dar era un sistem foar­te selectiv. Baza fiind selectivă, evident se puteau face cursuri exigente. Lu­cru­rile astea s-au schimbat la un mo­ment dat. Îmi aduc aminte de cursurile pe care le făceam la începutul anilor ’90. Acum nu mai fac, dar constatam că de la an la an cursul pe care îl făceam pentru anul al III-lea, rămînînd ace­lași număr de ore, ajungeam să îl în­ju­mătățesc pentru că, după anii ’98, chiar 2000, îmi dădeam seama că nu mai aveam aceiași studenți. Dacă în­tr-un an, înainte, făceam o carte, acum făceam doar jumătate și am ajuns să fac și un sfert din carte, e adevărat, în­să, cu doar trei pătrimi din ore. Prin urmare, din acest punct de vedere nu aș putea spune că a scăzut eficiența, dar cred că interesul tinerilor pentru științe a scăzut – nu vorbesc de alt­ce­va pentru că mi se pare foarte pe­ri­cu­los să faci generalizări , poate în altă parte e altfel. Și liceul s-a schimbat probabil. Vedeți, înainte, liceul trimi­tea un număr foarte mare de stu­denți, cum le spuneați înainte, pa­sio­nați. Pasionați erau. Ei bine, s-a schim­bat și aici ceva. Nu aș putea spune ce. Poate mai sînt și acum, pentru că nu mai am aceleași legături strînse cu li­ce­ele. Dar s-a diversificat un pic, ti­ne­rii vor să facă și alte lucruri, să se facă și avocați și oameni politici, interesul a scăzut pentru domeniile științifice. Mai e și problema că universitățile românești nu sînt încă la nivelul celor occidentale. Iar tinerii , ținînd cont de integrarea europeană și de facilitățile care s-au creat, încep să plece, nici să nu mai înceapă universitățile româ­nești, plecînd încă din primul an. Acesta e lucrul cel mai îngrijorător. În momentul în care tinerii optează pentru universități din exterior, și au început deja, înseamnă că, probabil, ceva este rău în universitățile noastre.

Exodul tinerilor nu este doar la noi, iar de „brain drain” se vorbește deja de cîțiva ani buni.

Așa este, se întîmplă în Europa în țări cu tradiție academică, ca Italia sau Franța, de unde foarte mulți ti­neri preferă poziții sau chiar să stu­dieze în SUA sau în Germania. Totul funcționează pe principiul vaselor co­­municante. Intrînd în Uniunea Eu­ro­peană, universitățile au intrat într-o competiție și intrînd în această com­pe­tiție cîștigă cel care are posibilități mai mari și face ofertele cele mai bu­ne. N-aș vrea să fiu rău față de în­vă­ță­mîntul românesc. S-au făcut eforturi mari, s-a investit în ultimii zece ani mult ca să se stopeze efectul acesta de „brain drain”, însă din păcate el s-a accentuat, nu s-a inversat încă și totul provine nu din lipsa de finanțare ci din politica greșită de gestionare a în­vă­ță­­mîn­tului și a cercetării și probabil ar trebui făcute mai multe în această di­recție. Noi nu avem încă niște politici care să încerce să inverseze acest fe­no­men. Trebuie să facem ca uni­versi­tă­țile noastre să fie atractive și ele să fie cît de cît la nivelul exigenței din universitățile străine. Momentan nu sînt și asta trebuie să o spunem. Nici în ceea ce privește condițiile oferite studenților, nici în privința cursurile oferite.

În România s-a întîmplat de mai multe ori să ai un student foarte bun cu rezultate excepționale și cu care să n-ai ce face, trebuie să plece oricum ca să găsească un job potrivit. Nu am inversat încă trendul economic ca să găsim joburi atractive pentru absolvenții noștri.

Nu facem încă destul pentru a trezi și interesul. Mai este vorba și de piața de muncă. De joburi. Un stu­dent dacă va studia într-o univer­sit­a­te importantă din Occident va ști că va găsi un job pe piață, acolo. În Ro­mâ­nia s-a întîmplat de mai multe ori să ai un student foarte bun cu rezul­ta­te excepționale și cu care să n-ai ce face, trebuie să plece oricum ca să gă­sească un job potrivit. Asta e cam pes­te tot. Nu am inversat încă trendul eco­nomic ca să găsim joburi atractive pen­tru absolvenții noștri. Și atunci mulți gîndesc că e mai bine să înceapă stu­di­ile din start la o universitate din stră­inătate. Se gîndesc că o diplomă obținută deja de acolo îi va ajuta să își găsească un loc pe piața muncii.

De obicei, profesorii țin mai puțin cont de necesitățile reale ale pieței muncii și mai mult de propriile calificări.

În ultimii trei-patru ani investițiile în învățământ și cercetare au tot scăzut, dar argumentul multora este că nu e îndeajuns să investești și păstrezi legătura cu absolvenții. Cum vedeți această legătură?

De studenți trebuie să te ocupi din momentul în care îți intră în uni­ver­si­tate și pînă ies din ea. Și mai tîrziu  chiar. Trebuie ca profesorii să le ofere cursurile cele mai potrivite și mă în­do­iesc că se întîmplă asta. De fapt, sigur nu se întîmplă. De obicei, pro­fe­sorii și ceea ce oferă universitatea țin mai puțin cont de necesitățile rea­le ale pieței muncii și mai mult de propriile calificări ale profesorilor. Trebuie să urmărești cum evoluează studenții. Apoi, aceștia absentează foarte mult. Masterul nu funcțio­nea­ză cum ar trebui. Unii au bursă, unii nu au, alții își iau un job într-un do­me­niu diferit de cel în care se pre­gă­tesc și absentează foarte mult. Atunci noi nu scoatem specialiști, iar lucrul acesta nu se întîmplă în universitățile străine.

Probleme mai mari au fost semnalate la doctorat, nu la masterat, în învățămîntul românesc.

Noi mimăm doctoratul și trebuie să o spunem foarte clar. Să dau un exemplu. În anii ’80, poate e exagerat, dar eram rector și știu bine perioada, universitatea primea pentru toate dis­ciplinele, la doctorat, 30 de locuri. Dacă veneau la o disciplină unul-do­uă locuri pe an și au fost ani în care nu veneau deloc. Și așa era în toată țara, nu că era Iașul defavorizat. Nu era normal nici atunci, era evident mult prea puțin, dar ceea ce se întîmplă în momentul de față e un dezmăț. Pen­tru că o să vedem că peste tot sînt zeci de doctorate săptămînal. De unde? Nu se poate face așa ceva. Cîți doctoranzi poate conduce cineva? Hai să ne în­tre­băm așa. Eu mi-am sfîrșit cariera și am avut într-adevăr, în total, 25 de doctoranzi și am început cu primul în 1978, iar anul trecut l-am avut pe ultimul. Deci în 35 de ani am avut 25 de doctoranzi. În momentul de față ve­dem că sînt conducători care au cîte zece odată. Cum poți să dai argumente de cercetare pentru zece doctoranzi? Ce profunzime are un asemenea doc­to­rat, indiferent că este el în dome­niul știin­țific sau alte domenii? Cum se poate? Nu mai vorbesc de faptul că noi oferim doctorate în domenii în care nu avem specialiști în țară. Dar noi o facem așa, considerînd că e bi­ne, că așa e la o altă mare univer­si­ta­te. Prin urmare se exagerează. Sînt pro­bleme foarte grave aici, de asta spu­neam că mimăm doctoratul. Nu pun, desigur, semnul de egalitate pes­te tot, sînt și doctorate exigente, dar eu vorbesc în ansamblu, în momen­tul în care scoți zeci de mii de doc­to­ranzi… Cred că din 1990 am scos cî­te­va zeci de mii – nu știu dacă există o statistică, dar sigur am scos zece, 20, 30 de mii de doctori și ne întrebăm unde se regăsesc aceștia. Se regăsesc undeva? O să vedem că nu. Asta nu se întîmplă în altă parte. De asta spun că trebuie să vedem ce se întîmplă cu studenții, să te îngrjiești de el să gă­sească un post ceva. Și în America să vezi cum se ocupă și se îngrijesc pro­fe­sorii de studenți să găsească un post, în special de cei care își fac doc­to­ra­tul. Pierd săptămîni întregi scriind scri­sori de recomandare ca să găsească un post într-un domeniu academic, pentru că dacă ai doctoratul, în fond, acolo te îndrepți – cercetare, învă­ță­mînt sau în alt domeniu similar. Există această legătură între profesor și student care nu cred că func­țio­nea­ză la noi cum ar trebui. Pentru că alt­fel degeaba ai studenți, îi scoți, le dai o diplomă și ce fac cu ea? Sînt lucruri grave care nu țin de finanțare ci de or­ganizare, de o anumită derivă în care se află întregul învățămînt, de legis­la­ție, cu fiecare ministru care vine cu legea lui. Un ministru pe care eu l-am apreciat, Daniel Funeriu, care a făcut o lege a Educației, contestată, necon­tes­tată, ea trebuia poate îmbună­tă­țită, poate mai bine comunicată, însă trebuia să avem o lege. Eu nu știu, avem momentan o lege a învățămîn­tu­lui? Ea funcționează? Nu știe ni­meni nimic. Această insecuritate le­gis­lativă nu stabilizează învățămîn­tul; în fiecare an schimbăm regulamentul de intrare în liceu, de admitere în fa­cultate, de bacalaureat, tot acest sistem e construit pe incertitudini. Și apoi, trebuie să se pună piciorul în prag, iar legea a încercat să facă asta, să spu­­nă că, domnule, avem patru uni­ver­­sități bune în țara asta și investim în ele. Patru, cinci sau zece. Să avem o clasificare care să rămînă. Nu sînt toate universitățile la fel. Nici în A­me­rica nu sînt la fel. Din cele 3.000 de colegii și universități care există con­tea­ză 200, atîtea intră în clasamentele lor. Este cazul odată să ajungem la un consens privitor la ce înseamnă sis­te­mul universitar românesc. Și să știți că l-am avut și înainte. Nimeni nu fă­cea confuzie între Universitatea de la Iași și Institutul Pedagogic de nu știu unde. Acum toată lumea văd că este ofensată că nu e în prima ligă.

Și la ce am putea spera, în acest context?

Am putea să ne gîndim sau să sperăm la mai multe, poate nu să fim în top 500, dar ca studenții să spună, uite, am ales o universitate româ­neas­că, e o școală bună, nu mă mai duc în străinătate.

Alegerile se cîștigă, se pierd, mergem înainte

Există mai multe voci care susțin că au fost implicări politice în alegerile de la președinția Academiei Române.

Nu comentez asta, alegerile se cîștigă, se pierd, mergem înainte.

Dar ați simțit presiunea politică?

Nu comentez și nu am nicio in­formație în acest sens. Sînt lucruri încheiate, indiferent ce simt nu voi comenta niciodată chestia asta. Oa­me­nii au dreptul la opțiuni pînă la urma urmei, au dreptul să spună nu, să spună da, au dreptul și la opțiuni politice. Dar nu, nu a existat nicio pre­siune. Academia e autonomă, fie­care a votat cum a vrut.

Regretați că ați vorbit public împotriva plagiatului primului ministru?

Nu, noi nu am vorbit public îm­po­triva plagiatului. Am făcut parte dintr-o comisie care și-a spus un punct de vedere. Ceea ce am spus atunci… De fapt n-am spus-o eu, n-am fost singur, a fost o comisie, s-a constatat ceva. Eu, ca și alți colegi, avem, indiferent de orice, niște va­lo­ri academice. Eu pot să am o simpatie pentru un om politic sau pentru altul. Dar pentru mine albul e alb și negrul e negru. Chiar eram un simpatizant al primului ministru la vremea respectivă. Nu a fost nicio presiune, a fost un punct de vedere. În atmosfera din acest an politic n-aș vrea să comentez. Eu nu mă de­zic de ce am făcut atunci și nu vreau să mai insist. Nu a fost un gest po­li­tic, eu țin la valorile academice. N-am făcut nicicînd politică.