Viorel Barbu: Vedem că sînt zeci de doctorate săptămînal ceea ce, în momentul de față, este un dezmăț
Microfonul de serviciu 2 iunie 2014 1 comentariu la Viorel Barbu: Vedem că sînt zeci de doctorate săptămînal ceea ce, în momentul de față, este un dezmăț 3051Academicianul Viorel Barbu a cercetat în matematică, la cei 73 de ani ai săi, mai mult decît au făcut-o toate universitățile private din România la un loc. Dar el nu le atacă, crede că sînt forme necesare, dar care au fost preluate după modele fără fond. Se ferește să le numească fabrici de diplome, deși multe dintre ele asta sînt. În schimb vorbește cu drag despre Universitatea „Cuza” și, mereu, cînd simte că poate generaliza se oprește, arată spre reportofon și spune: „nu mă refer la noi, încă e o universitate solidă, cu multe resurse și cu studenți buni. Și n-aș vrea să supăr pe nimeni aici.” Academicianul a condus UAIC timp de nouă ani, fiind cel mai tînăr rector, la 39 de ani, și a stat pînă în ultimele luni ale comunismului. S-a luptat cu izolarea, a încercat să deschidă universitatea Europei și astăzi se uită cum mimetismul european a început să roadă învățămîntul universitar pe dinăuntru.
Ceea ce se face fără pasiune și vocație e condamnat la mediocritate
Este matematica o știință care nu ar trebui îngrădită prin încadrarea strict în rîndul celor exacte?
Este corect în esență. Matematica este, să spunem, o știință liberală, cum este filosofia. Dar nu este numai atît. Este o știință, are niște reguli foarte precise și o mare putere de investigație. Raționamentul matematic nu e un simplu raționament filosofic sau o simplă enumarere de idei, ci are o mare forță penetrantă pentru că este capabil să surprindă legități, să descrie foarte bine legități ale naturii, și este cel mai potrivit instrument teoretic de a explica legile fizicii sau legile naturii. Este, deci, adevărat, dar nu este doar atît. Matematica nu este doar o știință a gratuității, este o știință liberă – ca orice știință de alfel – pentru că este o manipulare și manevrare a ideilor, dar încadrată în anumite rigori. Totuși, chiar dacă raționamentul matematic este guvernat de legi foarte stricte, curiozitatea matematică te împiedică să faci orice divagație. Poți filosofa și în matematică, dar cînd faci matematică trebuie să fii foarte riguros. Prin urmare este o libertate, dar una îngrădită de propriile rigori ale matematicii.
Mulți matematicieni vorbesc, dincolo de această libertate, de o pasiune necesară pentru a lucra, cerceta sau chiar preda în domeniu.
Părerea mea este că nimic nu se poate face fără pasiune, nu este vorba doar de matematică. Știința se face cu pasiune, activitatea didactică se face cu pasiune, totul se face prin vocație. Ceea ce se face fără pasiune și vocație e condamnat la mediocritate, asta e părerea mea. Este adevărat că matematica stîrnește poate în rîndul elevilor de liceu pasiuni mai timpurii, datorită profesorului de matematică, a argumentului matematic, și de aceea probabil că se pune mai mult accent pe pasiune, dar în mare măsură contează talentul, iar celelalte științe cer totodată pasiune pentru a fi făcute. Este o pasiune pentru tehnică, pentru literatură, pentru cam toate. Însă există o tradiție a matematicii de a cultiva această pasiune prin școală, prin profesorii de matematică, prin concursuri. Este adevărat că, fără pasiune, nu se poate face nimic, dar e adevărat pentru orice, eu nu aș desprinde matematica din ansamblul științelor sau din ansamblul disciplinelor intelectuale.
Acesta a fost și cazul dumnevoastră, v-a prins pasiunea încă de pe vremea în care erați elev?
Mi-a plăcut matematica, însă n-aș spune chiar de la început, abia prin gimnaziu, la început îmi plăcea mai mult literatura.
Da, da, însă n-aș spune chiar de la început, a fost așa prin gimnaziu, la început îmi plăcea mai mult literatura. Totul se face, însă, sub influența profesorilor. În cazul matematicii, profesorul are un rol fundamental pentru a cultiva întîi interesul, apoi gustul și în final dragostea pentru matematică. Aceștia sînt profesorii de matematică foarte buni.
Schimburile de profesori se făceau sub acoperirea turismului
Ați fost numit rector la 39 de ani, în anii ’80. Însă era o perioadă dificilă, contactul cu exteriorul era frînt, universitățile erau marginalizate. Ce putea face la vremea respectivă un rector?
Nu prea multe, este adevărat. Era un sistem foarte centralizat, unul comunist, erau puține lucruri pe care le aveai la dispoziție, mai ales la începutul anilor ’80, cînd lucrurile au fost mai rigide sau mai dogmatice. E adevărat, mai ales atunci, că legăturile cu Occidentul erau restricționate la maximum, erau practic desființate complet începînd din a doua parte a anilor ’70; se călătorea greu, foarte greu. Ce putea rectorul să facă? Să faciliteze cît de cît, în măsura în care îi stătea în putere, contacte și schimburi, să păstreze legăturile care e rau făcute cu universități din străinătate, cum era în cazul nostru Universitatea Freiburg, dar și altele. Să mai încerce să facă și alte legături, dar asta era foarte greu pentru că asemenea contacte erau blocate atît cu Occidentul cît și cu Estul. România a intrat la începutul anilor ’80 într-un regim de auto-izolare din toate punctele de vedere, al învățămîntului în particular, și noile legături erau aproape interzise.
Dumneavoastră ați reușit totuși să puneți bazele unei colaborări secrete cu Universitatea din Nebraska.
Pe vremea aceea exista deja o relație cu Universitatea Freiburg din Vest, mai exista cu instituțiile din Viena și din Leipzig. Cu Freiburg a contat foarte mult, a fost încheiată în ’74, dar se făceau presiuni foarte puternice ca, odată intrată țara în sistemul de izolare, să fie blocată. Am reușit să o mențin cu ajutorul colegilor și a partenerilor de acolo și pe calea această se puteau realiza schimburi de profesori care plecau încolo. Apoi am încheiat o convenție, în ’83, cu Universitatea din Nebraska, care a funcționat foarte greu pentru că era aproape secret, nu știa multă lume din universitate, oficial nu exista practic, și pe calea aceasta s-au mai făcut schimburi, chiar atunci, cu profesorii care predau în America. Nu plecau oficial, desigur, plecau sub acoperirea turismului și realizau scurte stagii de pregătire, de cercetare, la universitățile din străinătate. După ’90 această legătură a înflorit foarte mult pentru că opreliștea a dispărut. Și tot atunci, tot prin ’87, grație profesorului Hoișie, care avea legături la Konstanz, s-a încheiat o convenție cu universitatea respectivă înainte de ’90. A fost și vizita rectorului de Konstanz în 1987; practic a fost vorba de o relație care a continuat pînă a fost oficializată.
Și nu v-ați simțit în perioada respectivă sufocat din punct de vedere al cercetării științifice?
Evident că da. Noi toți, colegii mei, am suferit mult din cauza faptului că ne lipsea baza de cercetare. Era necesar, esențial pentru a face cercetare să ai contacte. Eu am mai călătorit, dar cu foarte multă greutate, altfel nu știu dacă aș fi putut să realizez ceva, pentru că în vremea noastră fără contacte nu se putea face nimic. Dar absolut nimic. Știința românească este o vorbă, să spunem așa, știința est-europeană este universală, în particular matematica. Iar noi eram rupți de ea. Nu primeam nici reviste științifice, nu erau abonamente, dincolo de contactele personale, nu mai erau cărți, Internetul nu exista, în fine, era practic o izolare aproape perfectă. Și această izolare trebuia spartă.
În momentul în care tinerii optează pentru universități străine înseamnă că este ceva rău în universitățile noastre
În sistemul de învățămînt superior ați spus că „mimăm universitatea”, făcînd referire în special la universitățile private. Credeți că astăzi sistemul de învățămînt superior a recăpătat exigența despre care spuneați că îi lipsește?
În multe situații, învățămîntul nostru universitar mimează ceea ce ar trebui să fie un învățămînt de calitate. Înainte de ’89 aveam un învățămînt liceal bun, nu în totalitate, dar aveam licee de elită care erau fără doar și poate la nivel internațional. Aveam marile licee din marile orașe, erau și licee slabe, deci nu aș putea spune că învățămîntul preuniversitar era foarte perfomant, dar exista un segment al său foarte bun. Din acest punct de vedere, în anii ’70 – ’80, liceul era mai bun decît universitatea pentru că universitatea ajungea în deficiențele de care spuneam înainte: izolarea ștințifică, posibilități mai slabe de perfecționare pentru profesori. La un moment dat nu puteai să-i oprești nici pe cei mai buni absolvenți în universitate. Din acest punct de vedere, începea să decadă sau să sufere foarte mult, să devină mai puțin competitivă decît universitățile străine la sfîrșitul anilor ’80. Dar rămăsese exigența. La începutul anilor ’90 era un învățămînt selectiv, cel universitar era foarte competitiv pentru că admiterea era foarte selectivă, era foarte dură. Alegeai cei mai buni absolvenți, din acest punct de vedere școala era foarte performantă atunci. Apoi, și cred că asta am vrut să spun legat de „mimarea universității”, odată cu cifre de școlarizare în creștere, cu această extindere a școlarizării, învățămîntul și-a pierdut un pic din selectivitate. Și așa s-a întîmplat cu extinderea spre universități private. Nu vreau să se supere nimeni, dar nu cred că acestea au fost create pentru principiul competitivității, ci s-au avut în vedere scopuri comerciale. Nu ar fi nimic de rău, și multe universități străine private, nu dintre cele mai bune, tot pe acest principiu sînt constituite, să ne înțelegem. Dar, totuși, cele mai bune universități americane sînt private, dar cred că diferă de universitățile noastre. Și cred că asta am vrut să spun. Noi am copiat din Occident o serie de forme, inclusiv învățămînt în domenii în care nu aveam competențe, nici specialiști, și am creat specializări noi probabil de care nici nu aveam nevoie în țară. Și de asta cred că am mimat o serie de forme.
Forme fără fond.
Exact, am copiat forme fără fond. Din acest punct de vedere, nu cred că nivelul exigenței din domeniul științific este cel puțin la nivelul celui din 1989 din păcate. Datorită faptului că era altă selecție a studenților. Și nu numai la Iași, ci și în țară. E vorba în primul rînd de baza de selecție a studenților, care a scăzut, a apărut o diversificare. Înainte, cei mai buni tineri, și trebuie să o spunem, făceau în general știință, mai făceau medicină, veneau și de la liceele vocaționale pentru litere, istorie așa, dar era un sistem foarte selectiv. Baza fiind selectivă, evident se puteau face cursuri exigente. Lucrurile astea s-au schimbat la un moment dat. Îmi aduc aminte de cursurile pe care le făceam la începutul anilor ’90. Acum nu mai fac, dar constatam că de la an la an cursul pe care îl făceam pentru anul al III-lea, rămînînd același număr de ore, ajungeam să îl înjumătățesc pentru că, după anii ’98, chiar 2000, îmi dădeam seama că nu mai aveam aceiași studenți. Dacă într-un an, înainte, făceam o carte, acum făceam doar jumătate și am ajuns să fac și un sfert din carte, e adevărat, însă, cu doar trei pătrimi din ore. Prin urmare, din acest punct de vedere nu aș putea spune că a scăzut eficiența, dar cred că interesul tinerilor pentru științe a scăzut – nu vorbesc de altceva pentru că mi se pare foarte periculos să faci generalizări , poate în altă parte e altfel. Și liceul s-a schimbat probabil. Vedeți, înainte, liceul trimitea un număr foarte mare de studenți, cum le spuneați înainte, pasionați. Pasionați erau. Ei bine, s-a schimbat și aici ceva. Nu aș putea spune ce. Poate mai sînt și acum, pentru că nu mai am aceleași legături strînse cu liceele. Dar s-a diversificat un pic, tinerii vor să facă și alte lucruri, să se facă și avocați și oameni politici, interesul a scăzut pentru domeniile științifice. Mai e și problema că universitățile românești nu sînt încă la nivelul celor occidentale. Iar tinerii , ținînd cont de integrarea europeană și de facilitățile care s-au creat, încep să plece, nici să nu mai înceapă universitățile românești, plecînd încă din primul an. Acesta e lucrul cel mai îngrijorător. În momentul în care tinerii optează pentru universități din exterior, și au început deja, înseamnă că, probabil, ceva este rău în universitățile noastre.
Exodul tinerilor nu este doar la noi, iar de „brain drain” se vorbește deja de cîțiva ani buni.
Așa este, se întîmplă în Europa în țări cu tradiție academică, ca Italia sau Franța, de unde foarte mulți tineri preferă poziții sau chiar să studieze în SUA sau în Germania. Totul funcționează pe principiul vaselor comunicante. Intrînd în Uniunea Europeană, universitățile au intrat într-o competiție și intrînd în această competiție cîștigă cel care are posibilități mai mari și face ofertele cele mai bune. N-aș vrea să fiu rău față de învățămîntul românesc. S-au făcut eforturi mari, s-a investit în ultimii zece ani mult ca să se stopeze efectul acesta de „brain drain”, însă din păcate el s-a accentuat, nu s-a inversat încă și totul provine nu din lipsa de finanțare ci din politica greșită de gestionare a învățămîntului și a cercetării și probabil ar trebui făcute mai multe în această direcție. Noi nu avem încă niște politici care să încerce să inverseze acest fenomen. Trebuie să facem ca universitățile noastre să fie atractive și ele să fie cît de cît la nivelul exigenței din universitățile străine. Momentan nu sînt și asta trebuie să o spunem. Nici în ceea ce privește condițiile oferite studenților, nici în privința cursurile oferite.
În România s-a întîmplat de mai multe ori să ai un student foarte bun cu rezultate excepționale și cu care să n-ai ce face, trebuie să plece oricum ca să găsească un job potrivit. Nu am inversat încă trendul economic ca să găsim joburi atractive pentru absolvenții noștri.
Nu facem încă destul pentru a trezi și interesul. Mai este vorba și de piața de muncă. De joburi. Un student dacă va studia într-o universitate importantă din Occident va ști că va găsi un job pe piață, acolo. În România s-a întîmplat de mai multe ori să ai un student foarte bun cu rezultate excepționale și cu care să n-ai ce face, trebuie să plece oricum ca să găsească un job potrivit. Asta e cam peste tot. Nu am inversat încă trendul economic ca să găsim joburi atractive pentru absolvenții noștri. Și atunci mulți gîndesc că e mai bine să înceapă studiile din start la o universitate din străinătate. Se gîndesc că o diplomă obținută deja de acolo îi va ajuta să își găsească un loc pe piața muncii.
De obicei, profesorii țin mai puțin cont de necesitățile reale ale pieței muncii și mai mult de propriile calificări.
În ultimii trei-patru ani investițiile în învățământ și cercetare au tot scăzut, dar argumentul multora este că nu e îndeajuns să investești și păstrezi legătura cu absolvenții. Cum vedeți această legătură?
De studenți trebuie să te ocupi din momentul în care îți intră în universitate și pînă ies din ea. Și mai tîrziu chiar. Trebuie ca profesorii să le ofere cursurile cele mai potrivite și mă îndoiesc că se întîmplă asta. De fapt, sigur nu se întîmplă. De obicei, profesorii și ceea ce oferă universitatea țin mai puțin cont de necesitățile reale ale pieței muncii și mai mult de propriile calificări ale profesorilor. Trebuie să urmărești cum evoluează studenții. Apoi, aceștia absentează foarte mult. Masterul nu funcționează cum ar trebui. Unii au bursă, unii nu au, alții își iau un job într-un domeniu diferit de cel în care se pregătesc și absentează foarte mult. Atunci noi nu scoatem specialiști, iar lucrul acesta nu se întîmplă în universitățile străine.
Probleme mai mari au fost semnalate la doctorat, nu la masterat, în învățămîntul românesc.
Noi mimăm doctoratul și trebuie să o spunem foarte clar. Să dau un exemplu. În anii ’80, poate e exagerat, dar eram rector și știu bine perioada, universitatea primea pentru toate disciplinele, la doctorat, 30 de locuri. Dacă veneau la o disciplină unul-două locuri pe an și au fost ani în care nu veneau deloc. Și așa era în toată țara, nu că era Iașul defavorizat. Nu era normal nici atunci, era evident mult prea puțin, dar ceea ce se întîmplă în momentul de față e un dezmăț. Pentru că o să vedem că peste tot sînt zeci de doctorate săptămînal. De unde? Nu se poate face așa ceva. Cîți doctoranzi poate conduce cineva? Hai să ne întrebăm așa. Eu mi-am sfîrșit cariera și am avut într-adevăr, în total, 25 de doctoranzi și am început cu primul în 1978, iar anul trecut l-am avut pe ultimul. Deci în 35 de ani am avut 25 de doctoranzi. În momentul de față vedem că sînt conducători care au cîte zece odată. Cum poți să dai argumente de cercetare pentru zece doctoranzi? Ce profunzime are un asemenea doctorat, indiferent că este el în domeniul științific sau alte domenii? Cum se poate? Nu mai vorbesc de faptul că noi oferim doctorate în domenii în care nu avem specialiști în țară. Dar noi o facem așa, considerînd că e bine, că așa e la o altă mare universitate. Prin urmare se exagerează. Sînt probleme foarte grave aici, de asta spuneam că mimăm doctoratul. Nu pun, desigur, semnul de egalitate peste tot, sînt și doctorate exigente, dar eu vorbesc în ansamblu, în momentul în care scoți zeci de mii de doctoranzi… Cred că din 1990 am scos cîteva zeci de mii – nu știu dacă există o statistică, dar sigur am scos zece, 20, 30 de mii de doctori și ne întrebăm unde se regăsesc aceștia. Se regăsesc undeva? O să vedem că nu. Asta nu se întîmplă în altă parte. De asta spun că trebuie să vedem ce se întîmplă cu studenții, să te îngrjiești de el să găsească un post ceva. Și în America să vezi cum se ocupă și se îngrijesc profesorii de studenți să găsească un post, în special de cei care își fac doctoratul. Pierd săptămîni întregi scriind scrisori de recomandare ca să găsească un post într-un domeniu academic, pentru că dacă ai doctoratul, în fond, acolo te îndrepți – cercetare, învățămînt sau în alt domeniu similar. Există această legătură între profesor și student care nu cred că funcționează la noi cum ar trebui. Pentru că altfel degeaba ai studenți, îi scoți, le dai o diplomă și ce fac cu ea? Sînt lucruri grave care nu țin de finanțare ci de organizare, de o anumită derivă în care se află întregul învățămînt, de legislație, cu fiecare ministru care vine cu legea lui. Un ministru pe care eu l-am apreciat, Daniel Funeriu, care a făcut o lege a Educației, contestată, necontestată, ea trebuia poate îmbunătățită, poate mai bine comunicată, însă trebuia să avem o lege. Eu nu știu, avem momentan o lege a învățămîntului? Ea funcționează? Nu știe nimeni nimic. Această insecuritate legislativă nu stabilizează învățămîntul; în fiecare an schimbăm regulamentul de intrare în liceu, de admitere în facultate, de bacalaureat, tot acest sistem e construit pe incertitudini. Și apoi, trebuie să se pună piciorul în prag, iar legea a încercat să facă asta, să spună că, domnule, avem patru universități bune în țara asta și investim în ele. Patru, cinci sau zece. Să avem o clasificare care să rămînă. Nu sînt toate universitățile la fel. Nici în America nu sînt la fel. Din cele 3.000 de colegii și universități care există contează 200, atîtea intră în clasamentele lor. Este cazul odată să ajungem la un consens privitor la ce înseamnă sistemul universitar românesc. Și să știți că l-am avut și înainte. Nimeni nu făcea confuzie între Universitatea de la Iași și Institutul Pedagogic de nu știu unde. Acum toată lumea văd că este ofensată că nu e în prima ligă.
Și la ce am putea spera, în acest context?
Am putea să ne gîndim sau să sperăm la mai multe, poate nu să fim în top 500, dar ca studenții să spună, uite, am ales o universitate românească, e o școală bună, nu mă mai duc în străinătate.
Alegerile se cîștigă, se pierd, mergem înainte
Există mai multe voci care susțin că au fost implicări politice în alegerile de la președinția Academiei Române.
Nu comentez asta, alegerile se cîștigă, se pierd, mergem înainte.
Dar ați simțit presiunea politică?
Nu comentez și nu am nicio informație în acest sens. Sînt lucruri încheiate, indiferent ce simt nu voi comenta niciodată chestia asta. Oamenii au dreptul la opțiuni pînă la urma urmei, au dreptul să spună nu, să spună da, au dreptul și la opțiuni politice. Dar nu, nu a existat nicio presiune. Academia e autonomă, fiecare a votat cum a vrut.
Regretați că ați vorbit public împotriva plagiatului primului ministru?
Nu, noi nu am vorbit public împotriva plagiatului. Am făcut parte dintr-o comisie care și-a spus un punct de vedere. Ceea ce am spus atunci… De fapt n-am spus-o eu, n-am fost singur, a fost o comisie, s-a constatat ceva. Eu, ca și alți colegi, avem, indiferent de orice, niște valori academice. Eu pot să am o simpatie pentru un om politic sau pentru altul. Dar pentru mine albul e alb și negrul e negru. Chiar eram un simpatizant al primului ministru la vremea respectivă. Nu a fost nicio presiune, a fost un punct de vedere. În atmosfera din acest an politic n-aș vrea să comentez. Eu nu mă dezic de ce am făcut atunci și nu vreau să mai insist. Nu a fost un gest politic, eu țin la valorile academice. N-am făcut nicicînd politică.
Un comentariu
Admitere, admitere, admitere!