Andrei Șerban a adus nebunia Luciei la Iași

Femeia secolului XIX, lipsită de drepturi, ca marionetă a societății și a familiei a fost conturată în povestea „Luciei di Lammermoor”. În piesa regizată de Andrei Șerban, soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată a purtat în voce povara unei iubiri interzise. Astfel, la Opera Națională din Iași pe 30 septembrie, de la ora 18:30, am fost martori ai vremurilor în care sentimentele nu se exteriorizau, legăturile de familie contau mai mult decît orice, iar societatea te aprecia doar dacă în buzunar îți sunau ispititor „galbenii”. Lucia a fost sugrumată de acest triunghi, iar singura ei scăpare a fost nebunia.

Jurămînt legat cu lacrimi

Sub pașii mărunți, scena vi­brea­ză de energie. Rochia albă și lungă ce îi încadrează fața mică, este parcă o prelungire a corpului, căci nu o împiedică pe tînără să esca­la­deze agil zidurile exterioare ale unei închisori pentru a se întîlni în secret cu iubitul ei. Culorile reci ale pereților îi creionează trupul sub­ți­re și o fac să pară singura lumină de pe scenă. În ciuda apropierii din­tre cei doi, încă de la început notele plînse ale viorilor anunță o trage­die. Căci dragostea celor doi stă sub amenințarea lui Enrico, fratele Luciei. Printr-un șiretlic, el reușeș­te să o forțeze să accepte căsătoria cu magnatul Arturo. Acesta este singurul mod prin care își poate păstra înalta poziție economică și politică. Legătura falsă formată de actele de căsătorie este începutul decăderii psihice și morale a Lu­ciei. Îndurerată de moartea mamei sale, de îndepărtarea iubitului și ideea unei vieți petrecute alături de un necunoscut, devine mario­ne­tă în mîinile fratelui ei. Enrico, spre deosebire de sora lui, este un om influent care folosește toate mijloa­ce­le pentru a obține ceea ce doreș­te. Viclenia i se prelinge din ochi pînă la barba ascuțită și blodă și se materializează în eleganța cos­tu­mului negru ca o etichetă a bu­năstării sociale.

Din cortul nupțial, preotul care oficiase căsătoria iese ținînd în mînă un topor însîngerat, spunînd că tînăra i-a fost călău soțului. Ma­chiajul de nuntă este unul grotesc, exagerat, ce o aduce aproape de ima­ginea unei gheișe batjocorite.

Libertate în alb și roșu

Luminile se împleticesc nebune pe scenă și cad de pe darul de nuntă a lui Arturo – un colier stră­lucitor de parcă ar fi cuprins cerul întreg pe ațe. Zecile de culori, hainele sumare din dantelă și jar­ti­e­rele fac ca scena nunții să fie cea mai excentrică din toată piesa. Însă ex­tra­vaganța devine dureroasă în ochii prizonierei în rochia de mi­reasă. Mișcările acrobaților aduși pentru a distra invitații nu fac decît să distragă atenția de la momentul în care Arturo este ucis de proas­pă­ta soție. Din cortul nupțial, preotul care oficiase căsătoria iese ținînd în mînă un topor însîngerat, spunînd că tînăra i-a fost călău soțului. Ma­chiajul de nuntă este unul grotesc, exagerat, ce o aduce aproape de ima­ginea unei gheișe batjocorite. Însă după uciderea lui, Lucia își reia înfățișarea normală spălîndu-se în fîntîna unde legase jurămintele cu cel iubit.

Crima săvîrșită exact în noap­tea nunții o împiedică să-și calce promi­siunea față de Edgardo. Aceasta este scena eliberării. Este singurul moment din întreaga piesă în care ea își poate mărturisi dragostea în fața tuturor. Cu părul răvășit, cu ro­chia de mireasă mînjită de sînge, cu grimase ce trădează cînd fericirea, cînd dezorientarea, dansează și cîntă pînă la epuizare. Într-o gră­ma­dă mare de lînă, se zvîrcolește și încearcă să ascundă toporul cu care a pus capăt zilelor magnatului. În mintea ei iubitul este aproa­pe și i se dăruiește la baza unui altar impovizat din cîteva cără­mizi. Moartea pune capăt suferinței și îl face pe Enrico să regrete cruzimea cu care și-a tratat sora.

Răpus de dispariția iubitei și de gîndul că acesta l-a înșelat, Edgar­do se hotărăște să-i urmeze calea. Momentul sinuciderii lui este acom­paniat de muzică patetică, afectată, dar pe chip i se citește un ton de fericire căci își va întîlni iubita în cer. Singurătatea scenei este alun­ga­tă de apariția unor mirese din toate colțurile scenei.

Ca ielele lui Eliade, nu fac alt­ceva decît să se plim­be și să lase în urma lor spe­ranța că măcar într-un alt plan, lip­sit de orgolii și răzbu­na­re, dra­go­s­tea își poate întinde ari­pile liniștită.