Andrei Șerban a adus nebunia Luciei la Iași
De pe scena Iașului 9 octombrie 2014 Niciun comentariu la Andrei Șerban a adus nebunia Luciei la Iași 17Femeia secolului XIX, lipsită de drepturi, ca marionetă a societății și a familiei a fost conturată în povestea „Luciei di Lammermoor”. În piesa regizată de Andrei Șerban, soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată a purtat în voce povara unei iubiri interzise. Astfel, la Opera Națională din Iași pe 30 septembrie, de la ora 18:30, am fost martori ai vremurilor în care sentimentele nu se exteriorizau, legăturile de familie contau mai mult decît orice, iar societatea te aprecia doar dacă în buzunar îți sunau ispititor „galbenii”. Lucia a fost sugrumată de acest triunghi, iar singura ei scăpare a fost nebunia.
Jurămînt legat cu lacrimi
Sub pașii mărunți, scena vibrează de energie. Rochia albă și lungă ce îi încadrează fața mică, este parcă o prelungire a corpului, căci nu o împiedică pe tînără să escaladeze agil zidurile exterioare ale unei închisori pentru a se întîlni în secret cu iubitul ei. Culorile reci ale pereților îi creionează trupul subțire și o fac să pară singura lumină de pe scenă. În ciuda apropierii dintre cei doi, încă de la început notele plînse ale viorilor anunță o tragedie. Căci dragostea celor doi stă sub amenințarea lui Enrico, fratele Luciei. Printr-un șiretlic, el reușește să o forțeze să accepte căsătoria cu magnatul Arturo. Acesta este singurul mod prin care își poate păstra înalta poziție economică și politică. Legătura falsă formată de actele de căsătorie este începutul decăderii psihice și morale a Luciei. Îndurerată de moartea mamei sale, de îndepărtarea iubitului și ideea unei vieți petrecute alături de un necunoscut, devine marionetă în mîinile fratelui ei. Enrico, spre deosebire de sora lui, este un om influent care folosește toate mijloacele pentru a obține ceea ce dorește. Viclenia i se prelinge din ochi pînă la barba ascuțită și blodă și se materializează în eleganța costumului negru ca o etichetă a bunăstării sociale.
Din cortul nupțial, preotul care oficiase căsătoria iese ținînd în mînă un topor însîngerat, spunînd că tînăra i-a fost călău soțului. Machiajul de nuntă este unul grotesc, exagerat, ce o aduce aproape de imaginea unei gheișe batjocorite.
Libertate în alb și roșu
Luminile se împleticesc nebune pe scenă și cad de pe darul de nuntă a lui Arturo – un colier strălucitor de parcă ar fi cuprins cerul întreg pe ațe. Zecile de culori, hainele sumare din dantelă și jartierele fac ca scena nunții să fie cea mai excentrică din toată piesa. Însă extravaganța devine dureroasă în ochii prizonierei în rochia de mireasă. Mișcările acrobaților aduși pentru a distra invitații nu fac decît să distragă atenția de la momentul în care Arturo este ucis de proaspăta soție. Din cortul nupțial, preotul care oficiase căsătoria iese ținînd în mînă un topor însîngerat, spunînd că tînăra i-a fost călău soțului. Machiajul de nuntă este unul grotesc, exagerat, ce o aduce aproape de imaginea unei gheișe batjocorite. Însă după uciderea lui, Lucia își reia înfățișarea normală spălîndu-se în fîntîna unde legase jurămintele cu cel iubit.
Crima săvîrșită exact în noaptea nunții o împiedică să-și calce promisiunea față de Edgardo. Aceasta este scena eliberării. Este singurul moment din întreaga piesă în care ea își poate mărturisi dragostea în fața tuturor. Cu părul răvășit, cu rochia de mireasă mînjită de sînge, cu grimase ce trădează cînd fericirea, cînd dezorientarea, dansează și cîntă pînă la epuizare. Într-o grămadă mare de lînă, se zvîrcolește și încearcă să ascundă toporul cu care a pus capăt zilelor magnatului. În mintea ei iubitul este aproape și i se dăruiește la baza unui altar impovizat din cîteva cărămizi. Moartea pune capăt suferinței și îl face pe Enrico să regrete cruzimea cu care și-a tratat sora.
Răpus de dispariția iubitei și de gîndul că acesta l-a înșelat, Edgardo se hotărăște să-i urmeze calea. Momentul sinuciderii lui este acompaniat de muzică patetică, afectată, dar pe chip i se citește un ton de fericire căci își va întîlni iubita în cer. Singurătatea scenei este alungată de apariția unor mirese din toate colțurile scenei.
Ca ielele lui Eliade, nu fac altceva decît să se plimbe și să lase în urma lor speranța că măcar într-un alt plan, lipsit de orgolii și răzbunare, dragostea își poate întinde aripile liniștită.
Adaugă un comentariu