Mai întîi schimbare de sine
Pastila de după 12 ianuarie 2015 Niciun comentariu la Mai întîi schimbare de sine 15Am urît dintotdeauna muzeele cu geamuri termopan, cu parchet laminat sau cu fire și cabluri ale sistemelor de alarmă ascunse pe după tablouri. De fiecare dată, după ce vedeam că un anume muzeu era închis pentru renovare, îl evitam. Pentru că nu mai păstra nimic din ce avea altădată, pentru că într-un astfel de loc nu contează doar mobila și ceea ce reprezintă, ci și modul în care este păstrat mirosul din anumite vremuri.
Am urît dintotdeauna centrul vechi al oricărui oraș care se împopoțona cu clădiri colorate viu, care dădeau impresia unei femei bătrîne care încă își vrea tenul sufocat de tinerețe. Clădiri de sute de ani, crăpate din temelii, dar cu flori agățătoare de toate culorile și de geamuri sclipitoare, care doar în poze alb-negru își mai au locul.
Am urît dintotdeauna dorința de schimbare fără a fi la mijloc o anumită nevoie. Doar pentru a simți că ceva este nou, că nu au trecut degeaba anii pe lîngă și că trebuie să se vadă o evoluție a noastră, chiar dacă asta înseamnă să ciunțim fără milă dintr-un oraș sau dintr-un loc. Însă mi-au plăcut mereu locurile goale peste care apărea ca peste noapte ceva ce umplea o lipsă pe care cu toții știam că nu ar trebui să existe.
Am urît dintotdeauna și oamenii care caută mereu oameni noi pe lîngă care să-și lingă rănile. Pentru care timpul trecut printr-o casă veche și crăpată de ierni și geruri nu reprezintă decît un semn al schimbării, care ar prefera întotdeauna căldura unei case noi decît cea a unei case care a strîns în ea toată iubirea de viață.
Însă i-am urît și pe cei prea lași și mincinoși ca să-și schimbe propria viață. Pe cei care tac și înghit și care își merită din plin soarta.
Adaugă un comentariu