Mai întîi schimbare de sine

Am urît dintotdeauna muzeele cu geamuri termopan, cu parchet la­minat sau cu fire și cabluri ale sistemelor de alarmă ascunse pe după tablouri. De fiecare dată, du­pă ce vedeam că un anume muzeu era închis pentru renovare, îl evitam. Pentru că nu mai păstra ni­mic din ce avea altădată, pentru că într-un astfel de loc nu contează doar mobila și ceea ce reprezintă, ci și modul în care este păstrat mi­ro­sul din anumite vremuri.

Am urît dintotdeauna centrul ve­chi al oricărui oraș care se îm­po­po­­țona cu clădiri colorate viu, care dădeau impresia unei femei bă­trî­ne care încă își vrea tenul sufocat de tinerețe. Clădiri de sute de ani, cră­pate din temelii, dar cu flori agăț­ătoare de toate culorile și de gea­muri sclipitoare, care doar în po­ze alb-negru își mai au locul.

Am urît dintotdeauna dorința de schimbare fără a fi la mijloc o anumită nevoie. Doar pentru a sim­ți că ceva este nou, că nu au tre­cut degeaba anii pe lîngă și că trebuie să se vadă o evoluție a noastră, chiar dacă asta înseamnă să ciunțim fără milă dintr-un oraș sau dintr-un loc. Însă mi-au plăcut me­reu locurile goale peste care apă­rea ca peste noapte ceva ce um­plea o lipsă pe care cu toții știam că nu ar trebui să existe.

Am urît dintotdeauna și oamenii care caută mereu oameni noi pe lîngă care să-și lingă rănile. Pentru care timpul trecut printr-o casă ve­che și crăpată de ierni și geruri nu reprezintă decît un semn al schim­bă­rii, care ar prefera întotdeauna căldura unei case noi decît cea a unei case care a strîns în ea toată iu­birea de viață.

Însă i-am urît și pe cei prea lași și mincinoși ca să-și schimbe propria viață. Pe cei care tac și înghit și care își merită din plin soarta.