„Fir-ați ai dracului să fiți, ne făceați voi nouă democrație”

Acum 25 de ani, pe 14 și 15 iu­nie 1990, am fost, ca jurnalist la Opi­nia Stu­dențească, în mijlocul acelor eve­nimente nefaste. Recitind reportajul, am retrăit intens groaza din acele zi­le. I-am revăzut pe tinerii bătuți adu­și cu mașinile Dacia 1300 din Piața Uni­versității în Piața Victoriei, în­so­țiți de mineri cu bîtele scoase victo­rios pe geam. Am revăzut cum, la o­prirea fiecărei mașini, cetățenii ve­niți să apere guvernul se îngrămădeau să-i lovească pe tineri pînă îi um­ple­au de sînge, fiecare cu ce adusese de acasă.

Știam, încă de atunci, că mi­ne­rii au fost chemați de Ion Iliescu. Am a­flat, curînd după aceea, că au fost con­duși prin oraș de falși mineri ca­re le-au arătat ce trebuie să dis­tru­gă, pe cine trebuie să bată, le-au spus ce trebuie să creadă: că Piața Uni­ver­si­tății era plină de drogați, că parti­de­le de opoziție au tipărit bani falși cu care i-au plătit, că studenții sînt vio­lenți și vor să dea jos guvernul, că Rațiu, Câmpeanu, Băcanu, Paler și Liiceanu își bat joc de popor.

Am revăzut, cu ochii minții, cum minerii, chemați să curețe Piața Uni­versității, i-au bătut cu bîtele, fără mi­lă, pe toți cei care li se păreau sus­pec­ți. Am revăzut chipurile îns­păi­mîn­tate a nenumărați oameni, mai ales tineri, bătuți pe tot parcursul zilei în Piața Universității, pe calea Vic­to­ri­ei și în împrejurimi. Loviți pînă la sîn­ge, cu haine rupte, cu păr smuls, îmbrînciți spre dubele poliției. Era cît pe ce să iau bătaie de la un miner cu bască.

Cu toate acestea, mărturisesc că atunci, ca și acum, m-au înspăi­mîn­tat mai puțin minerii decît bucu­reș­tenii care i-au întîmpinat, i-au în­tă­rîtat, au lovit acolo unde li se pă­rea că minerii nu loviseră destul, le-au ară­tat oameni pe care nu îi cunoș­te­au, le-au spus pe cine să bată. Nu nu­mai falșii mineri au făcut asta, ci și simpli cetățeni, oameni de bine. Mi­nerii erau manipulați de TVR și lo­veau cu convingerea că îndepli­nesc o misiune. Bucureștenii, mani­pu­la­ți și ei, desigur, loveau cu încrînce­na­re.

Am găsit, în reportajul de a­tunci, un fragment care spune to­tul despre felul în care gîndeau cei ca­re voiau liniște: „Dați-i, dați-i, să se sa­ture de revoluție. Fir-ați ai dracului să fiți, ne făceați voi nouă demo­cra­ție, v-ați bătut joc de țara asta. Tre­bu­ia să vină minerii să ne facă no­uă ordine, că noi n-am fost în stare”, striga o femeie între două vîrste, su­focată de lacrimi de indignare și de bucurie.

Mă sperie încă ura cu care acei oameni își loveau semenii, bucuria cu care vorbeau despre faptul că liderii opoziției și cei ai studenților ar fi fost omorîți sau arestați. Au fost zile negre, de teroare. M-a ținut în stradă numai convingerea că trebuie să văd și să înțeleg tot, pentru că sînt ziarist.

Și tocmai pentru că am văzut cu ochii mei cum s-au în­tîmplat lu­cru­rile, nu am fost de acord cu blamul aruncat a­poi exclusiv asupra minerilor. Știu ce-au făcut mi­ne­rii pe 13 si 14 iunie 90. Știu și ce-au făcut după aceea. Am fost în Va­lea Jiului, la două săptămîni du­pă mineriadă. Am fost în mină, am vor­bit cu ei, am fost găzduită în casa u­nui miner. Nu m-a bătut nimeni, de­și știau că sînt studentă, că sînt zia­ristă, că am fost în Piața Uni­ver­si­tă­ții, că am scris despre ei. La un an de la evenimentele din 13-15 iunie, am fost din nou în Valea Jiului și în mi­nă, împreună cu conducerea Ligii studenților.

A fost o întîlnire între agresori și victime, într-o încercare de reconciliere. I-am întîlnit apoi din nou, la București, în septembrie ‘91, fo­lo­siți și de această dată ca masă de ma­nevră, cînd au dat jos guvernul Roman. De atunci pînă azi, viața lor a rămas la fel de grea, iar Valea Jiu­lui este tot o vale a plîngerii. Nu au cîștigat nimic, ba dimpotrivă.

M-am întrebat, de multe ori, ce fac azi simplii cetățeni care atunci, sub protecția minerilor, îi loveau cu sete pe tineri, ce cei care se bucurau la gîndul că liderii opoziției au fost omorîți. Ce-au făcut ei, timp de 25 de ani? Cum au trăit, ce părere au des­pre democrația românească?
Cu ci­ne au votat? Oamenii aceia au fost în toți acești ani printre noi și și-au exer­citat drepturile de cetă­țeni. Oare ce au cîștigat? Dar ce-au făcut acei pro­fesori, care, cînd totul în Univer­si­ta­te era distrus, rupt, spart, declarau că nu minerii au devastat, ci că stu­den­ții s-au îmbrăcat în mineri și și-au distrus propriile facultăți? Oame­nii aceia au fost în continuare profesori și au format generații de studenți.

Cît despre liderii politici care au declanșat evenimentele știm ce-au fă­cut în acești ani. Știm și ce au cîș­ti­gat.

Pentru tot ce s-a întîmplat a­tun­ci, vinovații ar fi trebuit să plă­teas­că cu mult timp în urmă. Nu e prea tîrziu nici acum. Chiar dacă ade­vă­rul va fi recunoscut oficial și se va fa­ce dreptate, există și pagube ire­pa­ra­bile pe care acele evenimente ne­fas­te le-au produs. Au fost as­mu­ți­te categorii sociale și generații una îm­potriva alteia, iar rupturile care s-au produs atunci în societate au ră­mas, în multe cazuri, definitive. Mulți oameni tineri și valoroși au plecat atunci definitiv din țară. Ima­ginea României a fost, pentru mul­ți ani, marcată de mineriade. Țara noastră a fost privită, ani de zile, cu reticență, ceea ce a condus la ani în­tregi de stagnare, din punct de ve­de­re politic și economic.

Într-un interviu recent, refe­rin­du-se la mineriada din iunie 90, Ion Iliescu spunea, cinic, că era normal să-i cheme pe mineri la București, să facă ordine, pentru că ei făceau parte din societatea civilă, ca și ma­nifestanții din Piața Universității. Societate civilă contra societate ci­vi­lă.
Aș fi crezut că, după 25 de ani, măcar va regreta răul pe care l-a fă­cut. Dar gîndește în aceiași termeni ca atunci. Poate și cei care i-au fost în jur gîndesc la fel.

Cum să fi cons­tru­it o demo­cra­ție veritabilă cu acest tip de mentali­tate? Era greu ca lu­cru­ri­le să se desfășoare altfel, în Ro­mâ­nia, în acești 25 de ani, cu lideri care au gîn­dit așa. Din acest punct de ve­de­re, cred că nici măcar aflarea și pe­dep­sirea vinovaților nu mai poa­te repara nimic. Timpul acesta, pier­dut pentru normalitate și demo­cra­ția autentică, nu ni-l mai dă ni­me­ni înapoi.

de Dorina RUSU, senior editor „Opinia studențească”