De pe un stîlp de înaltă tensiune, pe podiumul Jocurilor Paralimpice
Povești fără timbru, Subiectele săptămînii 5 aprilie 2015 Niciun comentariu la De pe un stîlp de înaltă tensiune, pe podiumul Jocurilor Paralimpice 343El este Florin Cojoc. Cel care după ce și-a pierdut brațul stîng în lupta cu un stîlp de înaltă tensiune a vrut să-și cîștige independența. Astfel a devenit primul atlet român de după 1960 care a participat la Jocurile Paralimpice de la Londra în anul 2012, după ce a început să urmeze pașii către sportul de performanță abia în 2010. Se mîndrește că este primul român care a cîștigat titlul de Campion European și mai multe concursuri desfășurate în lume. Și nu vrea să se oprească aici pentru că, prin reușite, vrea să rămînă o legendă pentru oamenii cu dizabilități.
În momentul de glorie a lui Florin, la Olimpiada Jocurilor Paralimpice de la Londra, pe stadion erau aproximativ 75.000 de oameni. Îmi mărturisește cu privirea ațintită către masa din lemn din cameră că doar la finalele de la meciurile de fotbal mai vedea atît de plin stadionul, la televizor. Atunci era însă altceva pentru că el se afla pe piedestal. Astfel a putut simți pe propria-i piele că „e altceva să fii sportiv și altceva e să fii suporter. Sînt două senzații diferite. Lucrurile astea nu le poți descrie. Trebuie să le trăiești. Ca sportiv îți dorești să faci, să reușești, să lupți pentru țara ta, pentru orgolii, pentru tine și astfel ești concentrat să o faci bine.” I se ivește în privire acea satisfacție măgulitoare că a trăit o senzație de glorie într-un stadion plin de oameni care îi strigau numele. Faptul că prin practicarea săriturii în lungime a ajuns să compare mersul prin Europa cu cel de prin România și consideră că iese din țară doar atunci cînd merge pe alte continente îi aduce și mai multă satisfacție pentru că astfel și-a mai atins încă un vis din copilărie, să călătorească.
Dar la a doua săritură în lungime s-a accidentat și treptat toată senzația triumfătoare de moment s-a preschimbat în gînduri de dezamăgire. În ciuda ambiției de a-și atinge visul, acea lună din 2012 i-a schimbat într-un fel sau altul cursul vieții pe care o stăpînise. „Pentru mine însă a ieșit un pic cam rău. Eu eram deja accidentat de un an și jumătate. În același an ieșisem și Campion European. Lucrurile mergeau cît de cît binișor, dar cînd a fost mai important m-a părăsit piciorul. M-a lăsat!”. Pentru că avea probleme cu tendoanele, pregătirea pe care o făcea era redusă. Astfel, la Londra, din cauza emoțiilor și a presiunii dată de natura concursului, partea care era mai puțin antrenată l-a lăsat și nu a mai putut continua.
Un an și jumătate a trebuit să se retragă din sport și să-l privească din afara terenului pentru că, pe lîngă faptul că avea ruptură de mușchi, medicii i-au găsit și tromboză. A avut noroc că aceasta a fost depistată la timp pentru că altfel cheagurile de sînge care se formează pe vene îi puteau aduce sfîrșitul. A văzut în asta o nouă provocare și cînd a primit undă verde s-a reapucat de pregătire. Și la fel cum reacționează cel care este însetat de mai mult timp cînd vede apa așa s-a comportat și el. După recuperare a urmat o perioadă foarte bună de pregătire, iar acum, în 2015, concursul la care a participat în Tunisia i-a adus medalia de aur. În plus, pentru că are obiective mult mai mari, nu s-a mulțumit doar cu o medalie, pentru că nu îi este suficientă să-i deschidă portița către participarea la Campionatul Mondial din Quatar. Îi trebuia baremul de 6, 20, iar el a reușit să sară 6,19 metri. A pierdut la doar un centimetru distanță.
Performanțe numărate în centimetri
Florin Cojoc continuă să muncească. Pregătit de soții Ursanu, în fiecare dimineața se trezește la 6 jumătate pentru a se antrena în jur de două ore. Îmi explică că la început este mai ușor să sari metri, dar apoi cînd ai ajuns la o performanță este foarte greu să reușești să cîștigi un centimetru, doi în săritură. În paralel, face parte dintr-un program de inițiere în fotbal a copiilor. A făcut din pasiunea lui o artă din care încearcă să le ofere și celor mici puțin cîte puțin. Cît timp era încă student și jucător practicant de minifotbal i s-a oferit această șansă de a antrena copiii în 2007 de către un fost jucător de la Politehnica Iași care și-a încheiat activitatea sportivă de performanță. Își amintește rîzînd că primii copii de care s-a ocupat erau născuți în 1993. Mai presus de toate Florin încearcă să facă în așa fel încît copiii să fie disciplinați și să asculte de părinți pentru că această responsabilitate pe care copii o arată îl face pe el să fie mulțumit. Meciurile pe care le are cu ei îl fac să trăiască sentimentele la comun și, „cînd pierd vreun meci ești cu capul în pămînt, supărat și simți că nu mai poți, iar cînd cîștigi ești satisfăcut enorm. E altceva cînd cîștigi un meci și știi că cei de pe teren sînt cei antrenați de tine.”
Acum are în plan să participe la Jocurile Paralimpice de la Rio din 2016. După acestea vrea să se oprească din asta și să devină cadru didactic pe profilul de educație fizică. Și asta în ciuda faptului că nu a fost „prieten” cu școala. Fiind născut în Vatra Dornei, a făcut școala generală acolo, iar cînd a ajuns la liceu nu l-a putut termina pentru că renunța să meargă la ore ca să poată să facă sport. Puțin mai pe ocolite îmi mărturisește că nu numai absențele l-au făcut „să strice două licee”, ci și faptul că el nu era omul „bibliotecii”, ci trecea clasele pe principiul „să am doar note de trecere”. Încheie chicotind „noi eram mai răuleți!”
6000 de volți au trecut prin corpul lui Florin la 12 ani și l-au făcut să se simtă „ca în desenele animate. Toate steluțele se învîrteau în jurul ochilor”. S-a trezit după un timp și și-a pus în gînd că n-are cum să fie adevărat, că el visează, dar totuși îl auzea plîngînd pe prietenul lui.
De munca de birou nici nu vrea să audă pentru că el nu concepe să stea închis într-un loc, iar ceilalți să joace fotbal. Deși toată lumea îi spunea că nu are șansa să meargă la Facultatea de Educație Fizică pentru că nu are un braț și nu se va descurca, Florin nu s-a simțit descurajat, ci mai degrabă ambiționat. Și astfel a ajuns să fie primul student cu dizabilitate care a reușit să devină absolventul unei facultăți de educație fizică din țară și mai apoi masterand. „A fost o experiență frumoasă”, spune el. Pentru că avea calități poli-sportive și se descurca la toate disciplinele importante a fost notat de către profesori de la egal la egal cu colegii lui. Mama sa știa că nu-i prea place școala și se limita să spere doar că va reuși să termine liceul, dar voința de fier cu care Florin a fost înzestrat l-a făcut pe acesta să-i demonstreze că a putut termina nu numai o facultate, ci și un master. „Dar uite că anul trecut am contrazis-o!”, exclamă satisfăcut după care se corectează și-mi spune că „am contrazis-o pentru mine în special”
O țintă atinsă cu un preț
Participarea lui la concursurile paralimpice a pornit de la dorința puternică pe care a simțit-o cînd a văzut un stîlp de înaltă tensiune. Voia să-l învingă. Lui îi plăcea să escaladeze și astfel, într-o zi, cînd era pe afară cu prietenul lui cel mai bun, Cristi, și-a spus că poate urca pînă în vîrf. „Am urcat pînă la jumătate, apoi am coborît și am mai stat puțin. Apoi m-am urcat pînă mai sus, iar am coborît și am spus că la ultima încercare trebuie să ajung pînă sus.” Și a ajuns pînă sus dar s-a dezechilibrat și s-a prins de un fir de înaltă tensiune. 6000 de volți au trecut prin corpul lui Florin la 12 ani și l-au făcut să se simtă „ca în desenele animate. Toate steluțele se învîrteau în jurul ochilor”. S-a trezit după un timp și și-a pus în gînd că n-are cum să fie adevărat, că el visează, dar totuși îl auzea plîngînd pe prietenul lui.
Nu ține minte prea multe despre ce simțea atunci, ci doar că cerea apă rece celor care erau acolo. Ei îi aduceau apă rece din izvor, dar el o simțea caldă din cauza temperaturii corpului. Și pentru că este conștient de faptul că i s-a amputat brațul stîng din vina lui, a vrut să nu fie o povară pentru părinți și de asta, încă de la început, a încercat să învețe să facă cu o singură mînă lucrurile pe care le făcea cu ambele. „Am trecut printre bariere multe pentru că nu mă împăcam cu ideea că nu pot să fac lucruri sau că am nevoie de cineva care să mă ajute. Imediat am încercat să devin independent. Stăteam tot timpul și mă gîndeam cum făceam cînd aveam amîndouă mîinile și căutam metode prin care să le fac folosind doar o mînă. În fiecare zi îmi propuneam să fac cîte ceva”, îmi spune cu voce tristă în timp ce ochii fac turul sălii.
Lucrurile și-au urmat cursul firesc în viața lui, cu mici diferențe, de parcă nu s-a întîmplat nimic. „Eu nici nu consideram că nu am un braț pentru că eu făceam lucrurile la fel. Și apoi mai era și vîrsta. Probabil dacă aș fi avut 20 de ani aș fi conștientizat gravitatea accidentului. Nu era moment în care să mă plîng. Nu mai ai loc de alte regrete.” A căutat să stea doar pe lîngă oameni care să-l poată încuraja și de la care are ce învăța, cum ar fi Vasile Cristea, inițiatorul sportului paralimpic în România încă din anul 1990, despre care Florin spune că este un om deosebit la fel cum este și Ciprian Paraschiv căruia îi este profund recunoscător pentru că el, împreună cu alții, l-au sprijinit să facă sport de performanță.
Dacă atunci cînd l-am întrebat de copilărie mi-a spus dezinvolt că își aduce aminte tot, în ceea ce privește perioada de recuperare de după accident sînt momente nesigure, pe care nu și le amintește. Știe doar că a trecut cu bine peste acest pas făcînd aceleași lucruri ca pînă atunci. Nu a căutat să se închidă în el și nici să-și plîngă de milă. La 30 de ani, atunci cînd alții își încheie activitatea sportivă, el a început să facă sport de performanță, pe cînd înainte doar cocheta cu alte sporturi.
Adaugă un comentariu