De pe un stîlp de înaltă tensiune, pe podiumul Jocurilor Paralimpice

El este Florin Cojoc. Cel care după ce și-a pierdut brațul stîng în lupta cu un stîlp de înaltă tensiune a vrut să-și cîștige independența. Astfel a devenit primul atlet român de după 1960 care a participat la Jocurile Paralimpice de la Londra în anul 2012, după ce a început să urmeze pașii către sportul de performanță abia în 2010. Se mîndrește că este primul român care a cîștigat titlul de Campion European și mai multe concursuri desfășurate în lume. Și nu vrea să se oprească aici pentru că, prin reușite, vrea să rămînă o legendă pentru oamenii cu dizabilități.

În momentul de glorie a lui Flo­rin, la Olimpiada Jocurilor Para­lim­pice de la Londra, pe stadion erau aproximativ 75.000 de oameni. Îmi mărturisește cu privirea ațintită că­tre masa din lemn din cameră că doar la finalele de la meciurile de fotbal mai vedea atît de plin stadio­nul, la televizor. Atunci era însă alt­ceva pentru că el se afla pe pie­des­tal. Astfel a putut simți pe propria-i piele că „e altceva să fii sportiv și alt­ceva e să fii suporter. Sînt două sen­zații diferite. Lucrurile astea nu le poți descrie. Trebuie să le trăiești. Ca sportiv îți dorești să faci, să reu­șești, să lupți pentru țara ta, pentru orgolii, pentru tine și astfel ești con­centrat să o faci bine.” I se ivește în privire acea satisfacție măgulitoa­re că a trăit o senzație de glorie într-un stadion plin de oameni care îi strigau numele. Faptul că prin practicarea săriturii în lungime a ajuns să compare mersul prin Europa cu cel de prin România și consideră că iese din țară doar atunci cînd mer­ge pe alte continente îi aduce și mai mul­tă satisfacție pentru că astfel și-a mai atins încă un vis din co­pi­lărie, să călătorească.

Dar la a doua săritură în lun­gi­me s-a accidentat și treptat toată sen­zația triumfătoare de moment s-a preschimbat în gînduri de deza­mă­gire. În ciuda ambiției de a-și atinge visul, acea lună din 2012 i-a schimbat într-un fel sau altul cursul vieții pe care o stăpînise. „Pen­tru mine însă a ieșit un pic cam rău. Eu eram deja accidentat de un an și ju­mătate. În același an ieșisem și Cam­pion European. Lucrurile mer­geau cît de cît binișor, dar cînd a fost mai important m-a părăsit picio­rul. M-a lăsat!”. Pentru că avea probleme cu tendoanele, pregă­ti­rea pe care o făcea era redusă. Astfel, la Londra, din cauza emoțiilor și a presiunii dată de natura concursului, partea care era mai puțin an­tre­nată l-a lăsat și nu a mai putut continua.

Un an și jumătate a trebuit să se retragă din sport și să-l privească din afara terenului pentru că, pe lîngă faptul că avea rup­tu­ră de mușchi, medicii i-au găsit și tromboză. A avut noroc că aceas­ta a fost depistată la timp pentru că altfel cheagurile de sînge care se formează pe vene îi puteau aduce sfîrșitul. A văzut în asta o nouă pro­vocare și cînd a primit undă verde s-a reapucat de pregătire. Și la fel cum reacționează cel care este în­se­tat de mai mult timp cînd vede apa așa s-a comportat și el. După recuperare a urmat o perioadă foar­te bună de pregătire, iar acum, în 2015, concursul la care a participat în Tunisia i-a adus medalia de aur. În plus, pentru că are obiective mult mai mari, nu s-a mulțumit doar cu o medalie, pentru că nu îi este su­fi­cientă să-i deschidă portița către par­ticiparea la Campionatul Mon­dial din Quatar. Îi trebuia baremul de 6, 20, iar el a reușit să sară 6,19 metri. A pierdut la doar un centi­metru distanță.

Performanțe numărate în centimetri

Florin Cojoc continuă să mun­cească. Pregătit de soții Ursanu, în fiecare dimineața se trezește la 6 jumătate pentru a se antrena în jur de două ore. Îmi explică că la înce­put este mai ușor să sari metri, dar apoi cînd ai ajuns la o performanță este foarte greu să reușești să cîș­tigi un centimetru, doi în săritură. În paralel, face parte dintr-un program de inițiere în fotbal a copii­lor. A făcut din pasiunea lui o artă din care încearcă să le ofere și ce­lor mici puțin cîte puțin. Cît timp era încă student și jucător practicant de minifotbal i s-a oferit a­ceas­tă șansă de a antrena copiii în 2007 de către un fost jucător de la Politehnica Iași care și-a încheiat activitatea sportivă de perfor­man­ță. Își amintește rîzînd că primii co­pii de care s-a ocupat erau născuți în 1993. Mai presus de toate Florin încearcă să facă în așa fel încît copiii să fie disciplinați și să ascul­te de părinți pentru că această respon­sabilitate pe care copii o arată îl face pe el să fie mulțumit. Meciurile pe care le are cu ei îl fac să trăiască sen­timentele la comun și, „cînd pierd vreun meci ești cu capul în pămînt, supărat și simți că nu mai poți, iar cînd cîștigi ești satisfăcut enorm. E altceva cînd cîștigi un meci și știi că cei de pe teren sînt cei antrenați de tine.”

Acum are în plan să participe la Jocurile Paralimpice de la Rio din 2016. După acestea vrea să se oprească din asta și să devină ca­dru didactic pe profilul de edu­ca­ție fizică. Și asta în ciuda faptului că nu a fost „prieten” cu școala. Fiind născut în Vatra Dornei, a fă­cut școala generală acolo, iar cînd a ajuns la liceu nu l-a putut termina pentru că renunța să meargă la ore ca să poată să facă sport. Puțin mai pe ocolite îmi mărturisește că nu numai absențele l-au făcut „să strice două licee”, ci și faptul că el nu era omul „bibliotecii”, ci trecea clasele pe principiul „să am doar note de trecere”. Încheie chicotind „noi eram mai răuleți!”

6000 de volți au trecut prin corpul lui Flo­rin la 12 ani și l-au făcut să se sim­tă „ca în desenele animate. Toate steluțele se învîrteau în jurul ochi­lor”. S-a trezit după un timp și și-a pus în gînd că n-are cum să fie ade­vărat, că el visează, dar totuși îl au­zea plîngînd pe prietenul lui.

De munca de birou nici nu vrea să audă pentru că el nu concepe să stea închis într-un loc, iar ceilalți să joace fotbal. Deși toată lumea îi spunea că nu are șansa să meargă la Facultatea de Educație Fizică pen­tru că nu are un braț și nu se va des­curca, Florin nu s-a simțit descurajat, ci mai degrabă ambiționat. Și ast­fel a ajuns să fie primul student cu dizabilitate care a reușit să devină absolventul unei facultăți de educa­ție fizică din țară și mai apoi masterand. „A fost o experiență fru­moa­să”, spune el. Pentru că avea ca­li­tăți poli-sportive și se descurca la toate disciplinele importante a fost notat de către profesori de la egal la egal cu colegii lui. Mama sa știa că nu-i prea place școala și se limita să spere doar că va reuși să termine liceul, dar voința de fier cu care Florin a fost înzestrat l-a făcut pe acesta să-i demonstreze că a pu­tut termina nu numai o facultate, ci și un master. „Dar uite că anul trecut am contrazis-o!”, exclamă sa­tisfăcut după care se corectează și-mi spune că „am contrazis-o pentru mine în special”

O țintă atinsă cu un preț

Participarea lui la concursurile paralimpice a pornit de la dorința puternică pe care a simțit-o cînd a văzut un stîlp de înaltă tensiune. Voia să-l învingă. Lui îi plăcea să escaladeze și astfel, într-o zi, cînd era pe afară cu prietenul lui cel mai bun, Cristi, și-a spus că poate urca pînă în vîrf. „Am urcat pînă la jumătate, apoi am coborît și am mai stat puțin. Apoi m-am urcat pînă mai sus, iar am coborît și am spus că la ultima încercare trebuie să ajung pînă sus.” Și a ajuns pînă sus dar s-a dezechilibrat și s-a prins de un fir de înaltă tensiune. 6000 de volți au trecut prin corpul lui Flo­rin la 12 ani și l-au făcut să se sim­tă „ca în desenele animate. Toate steluțele se învîrteau în jurul ochi­lor”. S-a trezit după un timp și și-a pus în gînd că n-are cum să fie ade­vărat, că el visează, dar totuși îl au­zea plîngînd pe prietenul lui.

Nu ține minte prea multe des­pre ce simțea atunci, ci doar că cerea apă rece celor care erau acolo. Ei îi aduceau apă rece din izvor, dar el o simțea caldă din cauza temperaturii corpului. Și pentru că este conș­tient de faptul că i s-a amputat bra­țul stîng din vina lui, a vrut să nu fie o povară pentru părinți și de asta, încă de la început, a încercat să învețe să facă cu o singură mînă lucrurile pe care le făcea cu am­be­le. „Am trecut printre bariere mul­te pentru că nu mă împăcam cu ide­ea că nu pot să fac lucruri sau că am nevoie de cineva care să mă ajute. Imediat am încercat să devin independent. Stăteam tot timpul și mă gîndeam cum făceam cînd aveam amîndouă mîinile și căutam meto­de prin care să le fac folosind doar o mînă. În fiecare zi îmi propu­neam să fac cîte ceva”, îmi spune cu vo­ce tristă în timp ce ochii fac turul sălii.

Lucrurile și-au urmat cursul firesc în viața lui, cu mici dife­ren­țe, de parcă nu s-a întîmplat nimic. „Eu nici nu consideram că nu am un braț pentru că eu făceam lu­cru­rile la fel. Și apoi mai era și vîrsta. Probabil dacă aș fi avut 20 de ani aș fi conștientizat gravitatea acci­dentului. Nu era moment în care să mă plîng. Nu mai ai loc de alte regrete.” A căutat să stea doar pe lîngă oameni care să-l poată încuraja și de la care are ce învăța, cum ar fi Vasile Cristea, inițiatorul spor­tului paralimpic în România încă din anul 1990, despre care Florin spune că este un om deosebit la fel cum este și Ciprian Paraschiv că­ruia îi este profund recunoscător pentru că el, împreună cu alții, l-au spri­jinit să facă sport de perfor­man­ță.
Dacă atunci cînd l-am întrebat de copilărie mi-a spus dezinvolt că își aduce aminte tot, în ceea ce pri­vește perioada de recuperare de du­pă accident sînt momente nesi­gu­re, pe care nu și le amintește. Știe doar că a trecut cu bine peste acest pas făcînd aceleași lucruri ca pînă atunci. Nu a căutat să se închidă în el și nici să-și plîngă de milă. La 30 de ani, atunci cînd alții își încheie activitatea sportivă, el a început să facă sport de performanță, pe cînd înainte doar cocheta cu alte sporturi.