Vocile se joacă de-a v-ați ascunselea

„Vino cu mine” e-un îndemn deslușit cu greu prin­tre bubuiturile care s-au aliat împotriva liniștii din Embargo. Lo­calul a fost îmbrățișat cu afecțiune de tineri datorită lu­minilor fade și a posterelor care sînt lipite de pereți. Chiar dacă a trecut de ora 23:00, ora programată pentru întîlnirea cu Vali Bărbulescu, acesta relaxat își găsește loc printre maldărul de cabluri de pe postament și-o­da­tă cu el cei din sală par să se conecteze la firele a­pa­ra­tului de mixaj. Văd barmanii cum sar în fața sticlelor a­liniate perfect și nu mă mir cînd corpurile lor capătă niș­te nuanțe roșiatice, care-apoi se-ntind și pe siluetele ce­lorlalți, ca un val rostogolit de pînză mată.

Dintr-un grup de patru, doi tineri entuziasmați se ca­țără pe mini-scena fixată lîngă bar și-i fac un semn cu mîna fotografului. Cînd își întoarce camera, băieții își a­runcă mîinile pe umerii Dj-ului care nu pare deloc sur­prins de comportamentul lor și izbunesc într-un rîs familiar cînd văd că acesta începe să își dea ochii peste cap. Îl bat pe umăr prietenește și apoi se aruncă pe po­deaua de lemn și-ncep să sară.

Un tip cu plete-și miș­că picioarele-ntîmplător și-n­cear­că să facă față ritmului, cu o disperare fericită-n pri­vire. Toată lumea îi urmează exemplul, poartă zîmbete li­pite de buze și pare să-nțeleagă de ce muzica asta tech-house le transformă mîinile într-un fel de păsări a­me­ți­te și corpurile-n mingiuțe de plastic flexibil.

Volumul fiecărei voci echivalează cu zero și gestu­ri­le oricui devin pe-nțelesul tuturor. Dj-ul tremură o­da­tă cu boxa uriașă din spate și pe ecranul negru plin de de­numiri din fața lui, o linie gri, ca-ntr-o fugă nebună, pare să aleagă singură ritmul următor. Își aruncă bra­țe­le pe tavan și picioarele i se izbesc de podea ca-ntr-un fel de ritual. Transa lui trece dintr-un corp în altul, dintr-o ușă-ntr-alta, și-ntreaga clădire își mișcă pereții după cum îi dictează.

Siluetele unor băieți par să plutească lejer într-un con­trast cu cele ale cîtorva domnițe care se chinuie să-și păstreze echilibrul pe tocuri. N-ar fi acum atît de greu, da­că cineva nu s-ar fi gîndit c-o ploaie de șervețele-ar fi benefică și-ar răcori toate spiritele, fără să ia-n consi­de­rare faptul că li s-ar putea agăța oricui de picioare.

Nimeni nu deranjează pe nimeni. Nimeni nu aude pe nimeni. Oamenii se văd între ei, simt aceeași muzică și cînd își pierd ordinea după care se clatină, își a­run­că ochii către barba Dj-ului, care pare să danseze cît toți la un loc, cunoscînd ritmul muzicii la perfecție. Cînd respiratul devine imposibil, o tipă își caută loc printre picioa­rele aruncate la-ntîmplare și se-ndreaptă către ieșire, unde paznicii profită încîntați de faptul că-și pot ascul­ta unul altuia cuvintele, fără prea mult efort.

de Aryna CREANGĂ