Singurătate construită din fluturi imaginari

Publicul piesei „Fluturi, Flu­turi…” scrisă de Aldo Nicolaj și regizată de Liviu Manoliu nu a fost numeros, dar a fost unul care a trăit povestea pe care Eda (Mi­ha­e­la Arsenescu Werner), Foca (Geor­geta Burdujan) și Elio (Ionuţ Cor­ni­lă) au pus-o în scenă. Hohotele de veselie care au răsunat joi, 8 octombrie de la ora 18.00 în Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași au fost repede reduse la tăcere de țipetele demonice ale lui Elio. El e bărbatul de 30 de ani care a apărut la ușa Edei fără pic de în­cre­dere, timid și încurcat, atitudi­ne care pare să i se potrivească per­fect actorului Ionuţ Cornilă. După zece zile în care a stat în casa fe­meii, comportamentul i s-a schim­bat radical, timiditatea a dispărut în totalitate și a fost înlocuită cu aroganța.

Jocul în care a intrat de la bun început alături de Eda, o femeie co­chetă care și-a făcut din casă un univers al poveștilor inventate pli­ne de „trandafiri, peste tranda­firi, peste alți trandafiri” dăruiți de pre­tendenți imaginari a fost unul peri­culos. Nu pentru Elio, ci pentru Eda. Asta pentru că nu își alegea atent persoanele cărora să le po­ves­tească aventurile scornite, ci aducea în casa ei orice bătrîn surd pe care îl găsea pe stradă, doar să-i țină noaptea companie. Acesta a fost și tîrgul pe care l-a făcut cu Elio.

Servitoarea, Foca, este persoa­na pe care Eda o tratează cu superio­ritate pentru că zice ea: „Ferice de tine Foca, ești urîtă!”. Își bate joc de gusturile acesteia în materie de bărbați pentru că a fost îndră­gos­ti­tă de un cioban. „Dragostea de cio­ban poate fi de-a dreptul pasionantă” zicea Eda batjocorind-o pe servitoarea ei. Plus că mai avea o pro­blemă și cu numele Focăi, nu știa dacă „foca” este sfînt sau animal.

Eda povestește cu entuziasm despre o lume demult trecută, cu o puzderie de fluturi multicolori care umpleau casa, veranda, gră­di­na, strada, orașul, lume pe care Foca nu o confirmă și despre care pune o întrebare: „Fluturi?”, de par­că nu ar fi știut despre ce este vorba.

Grupul de elevi care a venit însoțit de o profesoară rîde în ho­ho­te, iar cea care trebuie să le poar­te de grijă se uită cînd în stînga, cînd în dreapta aruncînd priviri cu subînțeles și din cînd în cînd du­cînd degetul arătător la gură spe­rînd să facă liniște, însă ado­lesc­en­ții nu se puteau abține. Peste această atmosferă plină de amuzament s-a lăsat liniștea cînd în piesă au în­ce­put să intre momentele dramatice, lăsînd umorul să se odihnească. O femeie cu buzele roșii și ochii con­tu­rați cu negru nu reușește să își stăpînească lacrimile. Aceasta plîn­gea soarta Edei a căreia viață a fost distrusă chiar de fiul și de servitoarea ei.