Romanul cere foarte multă disciplină, dacă te lași purtat de inspirație se duce totul de rîpă

Pentru scriitoarea Doina Ruști, venirea la Iași pentru a-și lansa cel mai recent roman, „Manuscrisul fanariot”, și pentru a se întîlni cu cititorii la o lectură publică a fost doar una dintre întîlnirile cu orașul de care a rămas legată chiar dacă a trăit în el doar opt ani, în timpul studenției. De atunci a rămas atașată de el prin micile legături care i-au format viața, fie că este vorba de colaborarea cu editura Polirom în cadrul colecției „Ego. Proză” sau de amintirile zilelor cînd citea în cupola Bibliotecii Centrale Universitare cărți interzise, la care alții nu aveau acces. Deși este profesor universitar și specialist în simbolistică, spune că aceste lucruri nu se regăsesc în viața sa de scriitoare, deoarece, atunci cînd scrii un roman, totul devine, brusc, mai ordonat, și pentru a-l duce la bun sfîrșit trebuie să nu te lași nicio clipă dus de val sau de viața ta de zi cu zi. Devii un alt om, devii parte din ceea ce scrii, alături de personaje.

Ce reprezintă pentru un scriitor întîlnirile cu cititorii în cadrul lecturilor publice?

Sînt cireașa de pe tort, cum se spune, pentru că, după ce te spe­tești scriind doi ani cum a fost ca­zul acestui roman, „Manuscrisul fa­nariot”, ai în sfîrșit bucuria de a te întîlni cu oamenii care ți-au citit car­tea sau care te cunosc din alte cărți pe care le-ai scris. Cu oameni vii. E o bucurie să vezi că cineva vrea să te citească, să știi că cineva te cunoaște deja. E o bucurie care te montează, care te zidește și te aju­tă să scrii următoarea carte. Pentru mine este un lucru necesar, nu știu dacă toți scriitorii au acest stil. Pen­tru mine e minunat să merg în toa­te orașele din țară unde sînt organizate astfel de evenimente, este o incomparabilă bucurie a sufletului meu.

Foarte multe dintre cărțile dumneavoastră s-au născut la Editura Polirom în colecția „Ego. Proză”, coordonată de Lucian Dan Teodorovici. Cum a început această legătură?

Este o legătură veche și absolut întîmplătoare. Lucian este nu doar un scriitor important al noului val, ci un om extraordinar de drept, de just. Sînt puțini cei care nu se lasă influențați, majoritatea au interese mărunte. Cum s-a născut legătura dintre noi? În 2005 i-am trimis ma­nu­scrisul romanului „Zogru” pe e-mail, cînd el era deja coordonator al acestei colecții. Visul oricărui scriitor român este să ajungă la Po­lirom pentru că este cea mai im­por­tantă editură care publică prozatori, mai ales romane și mă refer în prin­cipal la această colecție. Acum să te întreb eu pe tine: cîți oameni cu­noscuți de tine s-ar uita și ar citi un e-mail de la un necunoscut care îi mai și cere să citească un manuscris cînd lumea e plină de nebuni care susțin că sînt scriitori? Lucian a ci­tit acest roman și mi l-a publicat într-un timp record. De aici a în­ce­put o colaborare frumoasă, una de suflet. Cu editura și, în special, cu scriitorul Teodorovici.

Literatura de consum deschide gustul pentru lectura și este un capitol din viața fiecăruia

Se spune despre literatura română că nu ar fi reușit să concureze cu cea occidentală pentru că dă senzația de marginalizare. Credeți că se resimte asta în ceea ce scriu scriitorii români, că sînt marginalizați sau că sîntem un popor marginalizat?

Adevărul e că în Occident lu­mea nu se omoară cu literatura ro­mână așa cum nici noi nu ne în­grămădim să cumpărăm romanele din est, pentru că există o tradiție în literatura occidentală și au atît de mulți scriitori buni care deja s-au afirmat. În cazul nostru, niciun scriitor român pînă în momentul de față nu s-a afirmat într-un mod decisiv, încît cărțile sale să fie vîn­du­­te, să fie bestsellere. Sîntem apre­ciați, dar nu avem nume acceptate ca scriitor mare, pentru că atunci ne-ar fi mult mai ușor. Cînd iese un scriitor, deja se creează interes pentru literatura acelei țări și cu siguranță oamenii vor vrea să ci­teas­că și alți scriitori pe lîngă el. As­ta este drama noastră și nu știu dacă merită să discutăm pe scurt despre ea pentru că are foarte mul­te și complexe fațete această pro­ble­mă a literaturii mici cum se zi­ce. Avem o istorie mică, o litera­tu­ră mică și asta pentru că se zice că is­toria noastră începe mai tîrziu de­cît cea a popoarelor occidentale.

Însă literatură de consum există în România?

„Viața cea strălucitoare, adevărată, care contează, este cea de la masa de scris cînd uit cu totul ce fac zi de zi. Lucruri pe care le topesc sau nu în scrisul meu.”

O, da. Chiar acum cînd am in­trat în librărie am văzut un titlu foarte apetisant. Literatura de consum apare indiferent de cît de ma­re este țara și bineînțeles că Ro­mâ­nia nu se diferențiază la acest capitol.

Putem să îl vedem ca pe un lucru negativ?

Nu, ea deschide gustul pentru lectură și îi face pe oameni să-și do­rească să citească și altceva. Li­te­ratura de consum este un capitol din viața fiecăruia, fie că recu­noaș­tem sau nu. Cu toții am citit cîte o prostioară. Acestea sînt cărțile de citit în tren, cărțile pe care le luăm pe plajă, cele pe care le citim cînd sîntem supărați pur și simplu.

Citesc trei luni pe an tot ce apare și apoi trebuie să mă eliberez de șabloane ca să pot scrie

Se spune că înainte de a fi scriitor este necesar să fii și un mare cititor. Însă mai are timp un scriitor să citească?

Da, asta e o întrebare grea. Eu fac parte dintre cititorii asidui, înain­te de a mă apuca de scris am citit foar­te mult. Am făcut parte din citito­rii nebuni și apoi cînd am început să scriu continuam să ci­tesc, chiar cantitatea de lectură era mai mare decît cea de scris. La un moment dat cînd am ajuns la al treilea ro­man scris, am început să dedic mai puțin timp cititului. Citesc trei luni pe an intens cam toate noutățile din­tre romane, în special cele străi­ne, ca mai apoi să nu mai fac ni­mic. Trebuie să mă eliberez de șa­bloa­nele de scris ale altora, de sti­lul altora și abia apoi mă încarc de subiect, încep să mă gîndesc la el, să mă îndrăgostesc de el și pe perioada cît scriu îmi este imposibil să citesc ceva din același gen. Adică nu citesc romane sub nicio formă pentru că mă disturbă. În schimb, mă opresc la o săptămînă după ce încep să scriu și citesc memorii, manuscrise, scriituri vii pentru că asta mă întreține. Am alte preo­cu­pări, dar nu fac parte din lecturile de suflet, sînt lecturile de întreți­ne­re care trebuie să existe.

Foarte mulți scriitori au găsit o gură de oxigen și și-au lansat operele după căderea regimului comunist. Credeți că acesta este motivul pentru care comunismul apare foarte mult în scrieri?

Clar că da, pentru că în timpul dictaturii scriitorii mergeau la ab­solut toate editurile din țară și nu puteau să intre în niciuna. Pentru că ăsta era sistemul. Practic, ca om obișnuit nu puteai să publici sub comunism, eu însămi am această experiență. Chiar am încercat de foarte multe ori și răspunsul era de fiecare dată același. Îmi amin­tesc că era mereu un portar care mă în­treba: „ai o recomandare? Dacă nu, ce cauți aici?” Am depus manuscrise la toate editurile, am spus că am recomandare, că mă așteaptă ci­neva, însă nu am putut să de­pă­șesc niciodată poarta. Toate cărțile care apăreau erau recomandate prin­tr-un sistem foarte complicat, care era sistemul de atunci, al dictatu­rii. Îți dai seama că o mînă de oameni tineri, odată ce au scăpat și au ieșit de sub comunism, și-au scris aceas­tă durere și această experiență frus­trantă.

Mai exact cu ce manuscris ați mers?

Era „Fantoma din moară”, roma­nul meu și cel mai ghinionist, la care am tot scris și rescriu părți din el, apoi renunțam de tot, a fost o ne­bunie. După Revoluție eu însămi m-am angajat la Humanitas, care nu voiau romane românești, ci ro­ma­ne vandabile. Și așa am început să scriu non-ficțiune. Și prin anii 2000 am scos din „Fantoma din moară” un capitol și l-am dezvol­tat făcînd din el alt roman, „Omu­le­țul roșu”, și acesta a fost primul meu roman care este născut dintr-un capitol care s-a dezvoltat în altă direcție. Iar „Fantoma din moară” am putut să o public la Polirom abia în 2008. A stat mult de tot pînă să apară și chiar și acum are o sumă de ghinioane. Este cartea mea ghinionistă. Anul trecut mi-a cerut o editură din Berlin să o scoatem și deja eram obsedată de gîndul că o să se întîmple ceva cu ea și nu voi reuși și s-a produs o încurcătură și n-am reușit să mai ies cu ea la timp. Este însă și romanul care m-a făcut cunoscută în lumea lite­ra­­ră, în sensul că aduce mai multe cro­nici pozitive și pentru că a primit premiul Uniunii Scriitorilor, ceea ce a plătit într-un fel toată aștep­ta­rea mea. Dar nu l-am mai reeditat, nu este foarte cunoscut, are zona lui de întuneric. Fiecare carte își are norocul sau ghinionul pe lumea asta.

Cum se reflectă în ceea ce scrieți faptul că sînteți specialist în simbolistică literară?

Nu prea cred că se reflectă, am încercat să mă eliberez de asta, pentru mine contează doar scrisul de romane. Dar ca să mă întrețin a trebuit să fac foarte multe, am vîndut ziare, am spălat vase, chiar da­că sînt profesor universitar, toate intră în aceeași categorie pentru mi­ne și fac parte din experiența mea de scriitor. Printre altele, așa am scris și romane, așa am făcut și doc­torat în simbologie, cu toate astea care intră acolo, la viața mea c­ot­i­diană. Cîtă vreme viața mea ade­vă­rată este cea a scrisului de fic­țiu­ne, faptul că sînt specialist în simboluri, că scriu scenarii, că am nu­me­roase colaborări, astea țin doar de viața mea de om normal. Viața cea strălucitoare, adevărată, care con­tează, este cea de la masa de scris cînd uit cu totul ce fac zi de zi. Lucruri pe care le topesc sau nu în scrisul meu.

Am făcut parte dintre cititorii nebuni. Cînd am început să scriu continuam să citesc, cantitatea de lectură era mai mare decît cea de scris.

Și cum reușiți să îmbinați lucrurile pămîntești cu momentul în care trebuie să scrieți, să intrați cu totul în carte?

Sînt legate de mine. Faptul că merg la cumpărături, cu scrisul. În timpul acela eu sînt cu personajul și deja mă gîndesc, pentru că eu mă gîndesc cîteva luni la roman, mă îndrăgostesc de el, merg la cum­părături, dar deja eu sînt cu per­sonajul pe o corabie și cînd se con­sumă toată această energie a fanteziei abia atunci încep să scriu și scriu ordonat. Scriu pe un subiect pe care îl am deja în suflet, ca atunci cînd te duci cu coșul la cum­pă­ră­turi și ai o listă pe care trebuie să o străbați. Așa scriu și eu. Romanul cere foarte multă disciplină, înseam­nă construcție, înseamnă muncă și dacă te lași purtat de inspirație se duce totul de rîpă. Sînt mulți scrii­tori care scriu frumos și cărora le moare romanul la pagina 40. Pen­tru mine asta e cea mai mare frică, să nu cumva să-mi scape cons­truc­ția din mînă.

Scrieți doar în anumite momente sau în anumite locuri, aveți astfel de tabieturi?

De obicei scriu dimineața, chiar dacă nu-mi place deloc prima par­te a zilei. Mi-ar plăcea să scriu noap­tea, dar asta e o hotărîre pragma­ti­că pentru că dimineața mintea este foarte odihnită și atunci folosesc tim­pul în care creierul meu e la cotele cele mai înalte și scriu în fiecare zi o oră dimineața. E un obicei format, la care m-am obligat, care nu-mi place, dar știu că noaptea nu pot să scriu. Iar noaptea intru în ceea ce am scris, stilizez și mă bucur de acel joc.

Spuneați că „realitățile topite în literatură sînt lucruri neînsemnate” și că în scrierile dumneavoastră toate sînt ficțiune. Ați avut însă și influențe autobiografice?

Sigur, mereu este vorba despre mine în orice scriu, pentru că aceas­ta este natura umană. Toate perso­na­jele sînt creația mea, vin din mi­ne și chiar dacă am prototipuri rea­le, personaje care au existat în reali­tate, eroii mei nu sînt decît imagi­nea mea despre acele personaje din is­to­ria reală. Așa este mereu și ca să pot să descriu un portret, oricare ar fi el, oricît aș încerca să nu fac asta, mă descriu pe mine. La fel cum și o fotografie cînd o faci, o faci din punctul tău de vedere. Fiecare om fotografiază altfel lumea și fotogra­fia se spune că e cea mai fidelă re­dare a realității. Gîndește-te ce se în­tîmplă cu acea imagine pînă ajun­ge ea în roman.

Vă inspirați de la micile detalii, cum ar fi cămașa cu carouri a bărbatului iubit, lucruri care vă dau idei pentru a scrie.

Desigur, toate romanele au legă­tură directă cu mine. Pentru că altfel nu poți să scrii, sînt părți din mine, personajele mele fac ce aș fi făcut eu în situațiile respective sau ce eu mi-am imaginat despre ele. Nu sînt personajele luate de-a gata din istorie de exemplu.

Scriitoarea crede că literatura de consum este un capitol din viața fiecărei persoane, chiar dacă acestea nu recunosc.

De aceea spuneați că aveți 150 de ani trăiți cu cei din cărți cu tot?

Am avut mereu impresia că sînt bătrînă că nu mai există nimic nou sub soare. Lucru care vine dintr-o atitudine existențială, dintr-un mod de a privi lumea și nu neapărat din cunoașterea acelei lumi. Faptul că la 15 ani traduceam deja din Iulius Caesar mi-a dat impresia asta. La 14 ani, am început să traduc, să în­văț latina, greaca veche și era o at­mosferă extremă pentru mine, pen­tru că eram pe cont propriu, fără părinți. Aveam acces la lumea peri­culoasă, la lumea adevărată, și nu aveam stăpîn, ceea ce e important la acea vîrstă și acela a fost mo­men­tul cînd am luat contact cu oameni dintr-o societate care a murit de­mult, cea interbelică, cu profesori de modă veche. Trăiam între aceste două lumi, cea a libertății totale și cea a cărților vechi, a limbilor moar­te și a unor evenimente care nu mai existau și în care eu deja mă învîrteam cu familiaritate. Această inadvertență dintre două lumi total opuse favorizează scrisul și viața de scriitor.

Deci se poate spune că ați ales scrisul în detrimentul libertății.

Da, pentru că pentru mine asta era suprema liberate. Pe de altă parte, era nebunia de a intra într-o zonă, de a ajunge ca să mă conving că acolo există acele lucruri pe care le aflam doar din cărți și la care îmi place să ajung singură, fără aju­tor. Îmi amintesc în timpul studenției cît timp am pierdut încercînd să obțin aprobări pentru a intra în cu­pola Bibliotecii Centrale Universi­ta­re din Iași pentru a citi cărți in­ter­zise. Cărți la care deși erau in­terzise puteau să ajungă studenții făcînd o mulțime de cereri, răs­pun­zînd la un interogatoriu lung. Un an din viață l-am pierdut încercînd să obțin aprobări și pînă la urmă am intrat și știam cum să fac, să-mi forțez creierul să citească cît mai mult și mai repede. Cu o mînă scriam, copiam efectiv pentru că îmi era teamă că nu voi mai putea ajunge a doua oară acolo.

Aveți așadar o legătură strînsă și cu Iașul.

Da, am o legătură sentimen­ta­lă, am trăit opt ani aici, cei mai fru­moși ani ai tinereții mele. Am și multe amintiri, fiecare stradă, fiecare colți­șor are rădăcini în sufletul meu chiar dacă multe s-au modificat enorm de atunci. Pentru mine, de exemplu, Rîpa Galbenă arată exact ca atunci cînd eram aici studentă. Deși în realitate nu mai e chiar așa.

Lucrurile aparent nesemnificative pot declanșa un adevărat univers

Este valabil pentru cititori că trebuie să se regăsească în ceea ce citesc ca să poată duce la final un roman?

Da, orice carte, chiar și una ge­nială, poate fi aruncată la gunoi de cititori, pentru că fiecare își are pro­priul stil, timpul lui de citit, ex­pe­rien­țele lui care se completează sau nu cu ceea ce citește. Depinde de mulți factori, de aceea fiecare scriitor își are cititorii lui. Sînt scriitori mari la care am vibrat și pe care i-am abandonat pe parcurs sau scriitori mari cu care nu am vibrat. De exemplu, îmi place să scriu mult la persoana a III-a pentru că Balzac a fost primul meu maestru, am avut perioada mea plină de Dostoievski care m-a înnebunit și mai curînd cea a lui Michael Foucault.

Credeți în întîmplările mici care nasc evenimente majore?

Da, fiecare trăiește așa ceva, întîmplări nesemnificative, dar care îl marchează. N-aș ști la care să mă opresc, pentru că sînt lu­cruri care au declanșat un adevărat uni­vers. Chiar la ultimul roman, „Ma­nu­scrisul Fanariot”, a fost un astfel de moment. Cînd am găsit acest ma­nuscris de la care a pornit tot, era într-o zi în care eram obosită și nu aveam chef de nimic, și tocmai treceam printr-un catastif cu mai mul­te manuscrise și mi-a căzut sub ochi numele personajului. Ca să se dovedească apoi că avea să fie ceva fabulos, o poveste ne­pu­bli­ca­tă și toate au pornit de la faptul că am reusit să citesc cu litere chirili­ce.