S-au stins luminile de pe Champs-Elisées
Povești fără timbru 23 noiembrie 2015 Niciun comentariu la S-au stins luminile de pe Champs-Elisées 67Parisul arăta ca un oraș fantomă. Străzile erau goale, magazinele de pe Champs-Elisées aveau ușile închise, iar oamenii nu ieșeau din case. Așa îmi descrie Orașul luminilor Anais Thévenot, studentă venită cu Erasmus în anul al III-lea la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, care a aflat despre atentatele din Franța de la prietenii ei de acolo. „Am aflat despre atac în timp ce eram cu un prieten la un concert în Budapesta, iar cînd am ieșit de acolo am primit multe mesaje de la prietenii de acasă care îmi spuneau că au fost uciși mulți oameni în cafenele și că au fost luați ostatici”, îmi povestește Anais, răsucind un pliculeț de zahăr încă de cînd a început să vorbească despre asta. Își trece mîna prin părul șaten, tuns bob, și îmi explică cît de mult a șocat-o vestea. „Cîțiva dintre prietenii mei erau în baruri și se temeau că dacă ar ieși pe stradă i-ar putea împușca cineva. Eu eram în siguranță, dar eram speriată pentru prietenii și familia mea din Paris”, își amintește aceasta.
Depărtarea i-a sporit sentimentul de neliniște, iar de îndată ce a aflat veștile, și-a sunat rudele care locuiesc într-un orășel micuț în centrul Franței, Limoges, dar și în Paris. Cu toții erau bine, însă cîteva zile au evitat să iasă în stradă. „Doi dintre verișorii mei din Paris s-au dus la serviciu, iar la ora 08.00 nu era nimeni în stația de metrou, iar de obicei sînt cu sutele. Cînd au ajuns, șeful lor le-a spus să meargă acasă pentru că nu se lucrează”, povestește Anais, jucîndu-se cu părul. Străzile înguste ale orașului care se umpleau noaptea de forfota oamenilor, de sunetul muzicii care nu se oprea pînă la ivirea zorilor, de rîsete și culturi de tot felul, s-au golit dintr-o dată și au păstrat doar tăcerea aleilor care vor purta de acum amintirea unei nopți îngrozitoare.
Solidaritate pretutindeni
Țări din toată lumea s-au declarat solidare cu Franța, iar reacțiile celor care își arată sprijinul și compasiunea față de cele întîmplate au surpris-o plăcut pe Anais, mai ales cînd a văzut în Budapesta oameni aprinzînd lumînări în fața bisericilor sau cîntînd. Îi este greu să își imagineze Parisul lipsit de vlagă și de energia care părea că nu se poate termina vreodată.
Anais spune că nu se aștepta la atacurile din Franța, însă acum crede că astfel de lucruri se pot întîmpla oricînd și oriunde, iar în urma lor rămîne doar un sentinemnt de groază.
A plecat de acolo spre Iași într-o zi însorită. Își amintește aglomerația cu care era obișnuită și în care se simțea în largul ei. De altfel, spune că ea nici nu poate să se gîndească la Orașul Luminilor altfel. Chiar și așa, nu vede Franța ca pe „acasă”, ci mai degrabă drept locul natal în care se află familia și prietenii. „Nu îmi e dor de Franța deloc pentru că vreau să descopăr și altceva. Este țara mea natală, dar simt că aici este casa mea, în apartamentul în care stau acum. Nu simt că sînt aici doar pentru un an, nu simt că trebuie să mă întorc acolo de Crăciun, nu simt că am nevoie neapărat să merg în Franța ca să mă simt acasă. Vreau să călătoresc mult”, îmi spune Anais, cu ochii verzi plini de zîmbet.
Gesticulează de cîte ori vorbește și i se pare că nu a vizitat prea multe locuri, chiar dacă dorința de aventură a purtat-o prin Peru, Bolivia, Budapesta, București, Chișinău, Germania. Iașul l-a ales mai mult din curiozitate, dar și datorită pasiunii pentru cultura țărilor din Europa de Est. În Paris studiază de doi ani filosofia la Universitatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3, dar își dorește să stea în România măcar doi ani pentru a învăța limba, mai ales că îi place să audă vorbindu-se limba română. O pisică albă îi sare în brațe, iar Anais o mîngîie în timp ce încearcă să își amintească numele unor scriitori pe care i-a citit, printre aceștia numărîndu-se și Emil Cioran, Mircea Eliade sau Eugen Ionesco.
Anais spune că nu se aștepta la atacurile din Franța, însă acum crede că astfel de lucruri se pot întîmpla oricînd și oriunde, iar în urma lor rămîne doar un sentinemnt de groază. Mîngîie în continuare pisica albă care stă ca un sfinx pe umărul ei și privește în gol. Își amintește de Place de Vosges, unde îi plăcea să se plimbe. „Sînt mulți copaci, un parc micuț în mijloc, e foarte liniștit, e frumos cînd plouă, cînd e soare, ziua și noaptea”, spune Anais, cu colțurile gurii ridicate. Mă fixează cu privirea și îmi spune că nu îi e teamă să se întoarcă și nu își dorește ca un astfel de incident să o facă să îi fie frică. E sigură că, în cîteva săptămîni, Franța își va reveni, și viața își va face din nou loc pe străzile din Orașul luminilor.
Adaugă un comentariu