S-au stins luminile de pe Champs-Elisées

Parisul arăta ca un oraș fan­to­mă. Străzile erau goale, magazinele de pe Champs-Elisées aveau ușile în­chise, iar oamenii nu ieșeau din ca­se. Așa îmi descrie Orașul lumi­ni­lor Anais Thévenot, studentă ve­ni­tă cu Erasmus în anul al III-lea la Fa­cultatea de Filosofie și Științe So­cial-Politice de la Universitatea „A­lexandru Ioan Cuza”, care a aflat despre atentatele din Franța de la prietenii ei de acolo. „Am aflat des­pre atac în timp ce eram cu un prie­ten la un concert în Budapesta, iar cînd am ieșit de acolo am primit mul­te mesaje de la prietenii de aca­să care îmi spuneau că au fost uciși mulți oameni în cafenele și că au fost luați ostatici”, îmi povestește Anais, răsucind un pliculeț de za­hăr încă de cînd a început să vor­beas­că despre asta. Își trece mîna prin pă­rul șaten, tuns bob, și îmi explică cît de mult a șocat-o vestea. „Cîțiva dintre prietenii mei erau în baruri și se temeau că dacă ar ieși pe stra­dă i-ar putea împușca cineva. Eu eram în siguranță, dar eram spe­ria­tă pentru prietenii și familia mea din Paris”, își amintește aceasta.

Depărtarea i-a sporit sentimentul de neliniște, iar de îndată ce a aflat veștile, și-a sunat rudele care locuiesc într-un orășel micuț în centrul Franței, Limoges, dar și în Paris. Cu toții erau bine, însă cîteva zile au evitat să iasă în stradă. „Doi dintre verișorii mei din Paris s-au dus la serviciu, iar la ora 08.00 nu era nimeni în stația de metrou, iar de obicei sînt cu sutele. Cînd au ajuns, șeful lor le-a spus să meargă acasă pentru că nu se lucrează”, po­vestește Anais, jucîndu-se cu pă­rul. Străzile înguste ale orașului care se umpleau noaptea de forfota oa­me­nilor, de sunetul muzicii care nu se oprea pînă la ivirea zorilor, de rî­sete și culturi de tot felul, s-au golit dintr-o dată și au păstrat doar tăcerea aleilor care vor purta de acum amintirea unei nopți îngrozi­toare.

Solidaritate pretutindeni

Țări din toată lumea s-au de­cla­rat solidare cu Franța, iar reac­țiile celor care își arată sprijinul și compasiunea față de cele întîmplate au surpris-o plăcut pe Anais, mai ales cînd a văzut în Budapesta oameni aprinzînd lumînări în fața bisericilor sau cîntînd. Îi este greu să își imagineze Parisul lipsit de vlagă și de energia care părea că nu se poate termina vreodată.

Anais spune că nu se aștepta la atacurile din Franța, însă acum cre­de că astfel de lucruri se pot întîmpla oricînd și oriunde, iar în urma lor rămîne doar un sentinemnt de groază.

A plecat de acolo spre Iași într-o zi însorită. Își amintește aglo­me­ra­ția cu care era obișnuită și în ca­re se simțea în largul ei. De altfel, spune că ea nici nu poate să se gîn­dească la Orașul Luminilor altfel. Chiar și așa, nu vede Franța ca pe „acasă”, ci mai degrabă drept lo­cul natal în care se află familia și prie­tenii. „Nu îmi e dor de Franța de­loc pentru că vreau să descopăr și altceva. Este țara mea natală, dar simt că aici este casa mea, în apar­tamentul în care stau acum. Nu simt că sînt aici doar pentru un an, nu simt că trebuie să mă întorc a­colo de Crăciun, nu simt că am ne­voie neapărat să merg în Franța ca să mă simt acasă. Vreau să călă­to­resc mult”, îmi spune Anais, cu ochii verzi plini de zîmbet.

Gesticulează de cîte ori vorbeș­te și i se pare că nu a vizitat prea multe locuri, chiar dacă dorința de aventură a purtat-o prin Peru, Bolivia, Budapesta, București, Chi­și­nău, Germania. Iașul l-a ales mai mult din curiozitate, dar și dato­rită pasiunii pentru cultura țărilor din Europa de Est. În Paris stu­dia­ză de doi ani filosofia la Universi­tatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3, dar își dorește să stea în România măcar doi ani pentru a învăța lim­ba, mai ales că îi place să audă vor­bindu-se limba română. O pisică albă îi sare în brațe, iar Anais o mîngîie în timp ce încearcă să își amintească numele unor scriitori pe care i-a citit, printre aceștia nu­mărîndu-se și Emil Cioran, Mircea Eliade sau Eugen Ionesco.

Anais spune că nu se aștepta la atacurile din Franța, însă acum cre­de că astfel de lucruri se pot întîmpla oricînd și oriunde, iar în urma lor rămîne doar un sentinemnt de groază. Mîngîie în continuare pisica albă care stă ca un sfinx pe umă­rul ei și privește în gol. Își amin­tește de Place de Vosges, unde îi plăcea să se plimbe. „Sînt mulți co­paci, un parc micuț în mijloc, e foar­te liniștit, e frumos cînd plouă, cînd e soare, ziua și noaptea”, spune Anais, cu colțurile gurii ridicate. Mă fixează cu privirea și îmi spu­ne că nu îi e teamă să se întoarcă și nu își dorește ca un astfel de incident să o facă să îi fie frică. E si­gu­ră că, în cîteva săptămîni, Franța își va reveni, și viața își va face din nou loc pe străzile din Orașul lu­minilor.