Pedepsit cu poftă de viață

Aniss pare întotdeauna grăbit: atunci cînd merge, gesticulează sau vorbește. E-n anul IV la Me­di­ci­nă Generală și, după trei ani în Iași, îmi spune că încă are uneori ten­din­ța să compare ce găsește aici cu ce-are acasă, în Paris; pînă și oa­me­nii. „Așa-ți dai seama că cineva e străin în Paris – îl vezi cum mer­ge pe stradă. Dacă nu aleargă preocupat urmînd o direcție sigură, ăla nu-i francez”, îmi spune Aniss și rîde. Prima dată cînd a ajuns în Iași a început să facă poze blo­cu­ri­lor și să le trimită prietenilor. În Franța, zice el, nu vezi clădiri construite așa, asemănătoare-n fiecare colț al orașului. Parisul seamănă c-un fel de glob al pămîntului în mi­ni­atură. Cu metroul, poți să călă­to­rești în toată lumea și să vizitezi cî­te-o țară, coborînd în stații alea­torii.

Săptămîna trecută, în noaptea-n care la Paris mureau zeci de oa­meni, Aniss își pierdea timpul pe Face­book. Cînd a văzut primul articol s-a gîn­dit că-i o glumă proastă, făcută în­tr-o zi de vineri, 13. „Am tastat re­pe­de adresa ziarului Le Monde și-abia cînd am citit un număr al mor­ților am realizat că-i ade­vă­rat”. Ca­sa lui Aniss e undeva la zece kilometri de una dintre țintele alese ale teroriștilor, restaurantul „Le Petite Cambodge”, și gîndul că fratele lui de 19 ani ar fi putut fi acolo l-a făcut să-și dorească să se teleporteze acasă mai mult ca nicio­dată. Cum n-a fost posibil, a pus mîna pe telefon și, după ce s-a asi­gurat că-ntreaga familie îi e-n sigu­ra­nță, a-nceput să-și sune prie­te­nii.

Unul singur a fost acolo. Prie­tenul lui cel mai bun, cu care s-a și înscris pentru prima dată la o universitate de medicină în Franța. A­niss n-a intrat, așa că a venit în Ro­mânia. Prietenul său, pe de altă par­te, a fost admis, așa c-a rămas aca­să și i-a povestit, fără să-l menaje­ze prea mult, ce-a trebuit să vadă. „Medicina te pregătește să vezi mult sînge, asta nu te mai uimește deloc; dar nu te pregătește să sor­tezi oamenii rămași în viață de ca­da­vre”, spune Aniss, ca o conclu­zie transmisă din orașul odată re­cunoscut pentru ceea ce ei numesc „joie de vivre”, tradus printr-un fel de bucurie de-a trăi, cu accent parizian.

Aniss e musulman și, deși s-a născut în Algeria, s-a mutat încă de cînd era foarte mic, împreună cu familia, la Paris. El trăiește, vor­bește, mănîncă și respiră în fran­ce­ză. Pupilele i se dilată și ochii că­prui îi strălucesc atunci cînd îmi spu­ne că „Franța e țara mea, eu sînt francez și asta o să rămîn, indiferent de orice eveniment de natură politică o să se-ntîmple mai depar­te”.

„Misiunea teroriștilor e de-a ins­taura teroarea”, îmi explică Aniss ferm convins că teama e, de fapt, starea pe care atacatorii vor s-o abată asupra Franței. Dacă atunci cînd crimele de la Charlie Hebdo au fost comise, acestea au putut fi numite urmări sau apărări greșite ale unor interese, tînărul acum nu găsește nicio explicație.

Crede că-i posibil ca francezii să se lase manipulați și să judece musulmanii, să-și dorească să-i izo­leze și nu poate concepe ce-ar face familia sa dacă asta s-ar adeveri.

„Misiunea teroriștilor e de-a ins­taura teroarea”, îmi explică Aniss ferm convins că teama e, de fapt, starea pe care atacatorii vor s-o abată asupra Franței. Dacă atunci cînd crimele de la Charlie Hebdo au fost comise, acestea au putut fi numite urmări sau apărări greșite ale unor interese, tînărul acum nu găsește nicio explicație. Nu știe de ce-au fost atacate locuri fără însem­nătate, precum restaurante sau săli de concerte, sau de ce-au fost ata­cați tineri de vîrsta lui, printre care s-ar fi putut număra și el, dac-ar fi fost acasă. Singura explicație rezona­bilă este aceea de-a induce tuturor claselor de vîrstă din Franța o fri­că, o teamă de-a acționa normal, de a-și simți atacate valorile.

Aniss zîmbește trist și-mi spu­ne, cu o urmă de încredere, că Franța întotdeauna a știut să se bucure de viață. Indiferent de ce s-a întîmplat de-a lungul timpului, Parisul a fost plin de oameni care și-au ascuns fețele încruntate, și-au luat zîmbetele și acea „joie de vivre” și s-au afișat pe terase di­mi­neața bîn­du-și cafelele liniș­tiți.

Știe că țara lui a îndurat multe și e convins că-și poate reveni și de data asta; „nu poți pedepsi pe ni­meni altfel decît trăind în continuare, rîzînd fără nicio frică, simplu, ca și cum nimic nu s-ar fi în­tîmplat”.