Pedepsit cu poftă de viață
Povești fără timbru 23 noiembrie 2015 Niciun comentariu la Pedepsit cu poftă de viață 34Aniss pare întotdeauna grăbit: atunci cînd merge, gesticulează sau vorbește. E-n anul IV la Medicină Generală și, după trei ani în Iași, îmi spune că încă are uneori tendința să compare ce găsește aici cu ce-are acasă, în Paris; pînă și oamenii. „Așa-ți dai seama că cineva e străin în Paris – îl vezi cum merge pe stradă. Dacă nu aleargă preocupat urmînd o direcție sigură, ăla nu-i francez”, îmi spune Aniss și rîde. Prima dată cînd a ajuns în Iași a început să facă poze blocurilor și să le trimită prietenilor. În Franța, zice el, nu vezi clădiri construite așa, asemănătoare-n fiecare colț al orașului. Parisul seamănă c-un fel de glob al pămîntului în miniatură. Cu metroul, poți să călătorești în toată lumea și să vizitezi cîte-o țară, coborînd în stații aleatorii.
Săptămîna trecută, în noaptea-n care la Paris mureau zeci de oameni, Aniss își pierdea timpul pe Facebook. Cînd a văzut primul articol s-a gîndit că-i o glumă proastă, făcută într-o zi de vineri, 13. „Am tastat repede adresa ziarului Le Monde și-abia cînd am citit un număr al morților am realizat că-i adevărat”. Casa lui Aniss e undeva la zece kilometri de una dintre țintele alese ale teroriștilor, restaurantul „Le Petite Cambodge”, și gîndul că fratele lui de 19 ani ar fi putut fi acolo l-a făcut să-și dorească să se teleporteze acasă mai mult ca niciodată. Cum n-a fost posibil, a pus mîna pe telefon și, după ce s-a asigurat că-ntreaga familie îi e-n siguranță, a-nceput să-și sune prietenii.
Unul singur a fost acolo. Prietenul lui cel mai bun, cu care s-a și înscris pentru prima dată la o universitate de medicină în Franța. Aniss n-a intrat, așa că a venit în România. Prietenul său, pe de altă parte, a fost admis, așa c-a rămas acasă și i-a povestit, fără să-l menajeze prea mult, ce-a trebuit să vadă. „Medicina te pregătește să vezi mult sînge, asta nu te mai uimește deloc; dar nu te pregătește să sortezi oamenii rămași în viață de cadavre”, spune Aniss, ca o concluzie transmisă din orașul odată recunoscut pentru ceea ce ei numesc „joie de vivre”, tradus printr-un fel de bucurie de-a trăi, cu accent parizian.
Aniss e musulman și, deși s-a născut în Algeria, s-a mutat încă de cînd era foarte mic, împreună cu familia, la Paris. El trăiește, vorbește, mănîncă și respiră în franceză. Pupilele i se dilată și ochii căprui îi strălucesc atunci cînd îmi spune că „Franța e țara mea, eu sînt francez și asta o să rămîn, indiferent de orice eveniment de natură politică o să se-ntîmple mai departe”.
„Misiunea teroriștilor e de-a instaura teroarea”, îmi explică Aniss ferm convins că teama e, de fapt, starea pe care atacatorii vor s-o abată asupra Franței. Dacă atunci cînd crimele de la Charlie Hebdo au fost comise, acestea au putut fi numite urmări sau apărări greșite ale unor interese, tînărul acum nu găsește nicio explicație.
Crede că-i posibil ca francezii să se lase manipulați și să judece musulmanii, să-și dorească să-i izoleze și nu poate concepe ce-ar face familia sa dacă asta s-ar adeveri.
„Misiunea teroriștilor e de-a instaura teroarea”, îmi explică Aniss ferm convins că teama e, de fapt, starea pe care atacatorii vor s-o abată asupra Franței. Dacă atunci cînd crimele de la Charlie Hebdo au fost comise, acestea au putut fi numite urmări sau apărări greșite ale unor interese, tînărul acum nu găsește nicio explicație. Nu știe de ce-au fost atacate locuri fără însemnătate, precum restaurante sau săli de concerte, sau de ce-au fost atacați tineri de vîrsta lui, printre care s-ar fi putut număra și el, dac-ar fi fost acasă. Singura explicație rezonabilă este aceea de-a induce tuturor claselor de vîrstă din Franța o frică, o teamă de-a acționa normal, de a-și simți atacate valorile.
Aniss zîmbește trist și-mi spune, cu o urmă de încredere, că Franța întotdeauna a știut să se bucure de viață. Indiferent de ce s-a întîmplat de-a lungul timpului, Parisul a fost plin de oameni care și-au ascuns fețele încruntate, și-au luat zîmbetele și acea „joie de vivre” și s-au afișat pe terase dimineața bîndu-și cafelele liniștiți.
Știe că țara lui a îndurat multe și e convins că-și poate reveni și de data asta; „nu poți pedepsi pe nimeni altfel decît trăind în continuare, rîzînd fără nicio frică, simplu, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat”.
Adaugă un comentariu