Liniştea din timpul războiului

În faţa mea stă o fată cu două co­­­­­si­țe blonde împletite perfect care-i a­­lu­necă pe marginile gîtului și-i în­ca­­drea­ză perfect fața. Are pielea de-un alb aproape izbitor și ochii albaștri îi scînteiază puțin cîte puțin, în fun­cți­e de ce începe să povestească și de cît de mult crede, sau nu, în ce-mi spu­ne. Nu vrea să-şi spună numele, aşa că-n fiecare cuvînt al ei o să-i stea un cu to­tul alt nume. O să-i spun Ana.

A venit din Cernăuți în Iaşi la în­ceputul anului universitar, printr-un program numit „Români de pretu­tin­­deni” care-i permite să studieze aici fă­ră să plătească taxe statului ro­­mân. A studiat şi-n Ucraina, îna­inte de asta. Cunoscut ca Harkiv, în u­cra­ineană sau ca Harkov, în rusă, pri­mul oraş în care Ana a fost stu­den­tă pentru cinci ani este cel de-al doilea ca mă­ri­me din Ucraina. De-a­casă, din Cernăuţi, pînă la faculta­te, îmi spune c-a­jun­gea să facă pe drum 13 ore, iar acum tim­pul i s-a scurtat la numai patru. Îi pla­ce-n Iaşi. E-n pri­mul an la Universitatea „Ale­xan­dru Ioan Cuza” şi stu­diază limbi mo­derne aplicate, en­gle­ză şi germană. Dacă o să ajungă să le ştie bine, s-ar putea mîndri că ştie cinci limbi: u­cra­ineană, rusă, română şi ce­lelalte două în curs de-nvăţare.

„Cînd începi şcoala, la Cer­nă­uţi, ai ocazia să alegi dacă vrei să înveţi în ro­mână sau în ucraineană. Eu am ales u­craineană”, îmi spune Ana şi-apoi justifică adăugînd că, mai departe, a stu­diat timp de cinci ani la o Facultate de Drept din Ucraina. Cînd era ea mică, copiii din clasele pri­mare erau re­partizaţi la materiile predate în cele două limbi, într-un număr a­proa­pe egal. „Acum la ro­mâ­nă sînt vreo cinci, iar la u­cra­i­neană vreo 30”, a­da­ugă cu o oarecare nostalgie. Îi pare rău că-n U­crai­na minorităţile-ncep să fie din ce în ce mai neglijate şi că interesele po­li­tice încearcă să distrugă, din ce în ce mai accentuat, urmele al­tor culturi stră­ine. Găseşti din ce în ce mai rar cărţi în limba română, la te­le­vizor to­tul e în ucraineană şi pînă şi a­ca­să, să te exprimi în ucraineană de­vi­ne din ce în ce mai firesc.

Luptă zadarnică

Momentul în care Ucraina s-a îm­­­părţit în două, crede Ana, a fost cel în care fostul preşedinte al lor, Viktor Ia­nukovici, a ales să nu semneze acordul de asociere cu Uniunea Eu­­ro­pea­nă şi s-a întors cu faţa către Ru­sia. „A­tunci s-a împărţit şi U­crai­na în do­uă: jumătate cu Rusia, ju­mă­tate cu U­niunea Europeană”, spu­ne fata şi se o­preşte din vorbit, cău­tînd mai departe cuvintele ro­mâ­neşti potrivite.

„Ce tre­buie să-n­ţe­lea­gă oamenii din afara ţă­rii este că u­crai­nienii nu poartă un război cu ruşii. Ucraina poartă un război cu ea însăşi – ucrainienii se lup­tă între ei. Duc toţi un război zadarnic, în care ab­solut nimeni nu are de cîş­tigat”, rosteşte ea apăsat încercînd parcă, prin siguranţa articulării fie­că­rui ­cu­vînt, să mă convingă că are drep­ta­te. Ruşii nu vin peste u­crai­ni­e­ni să-i atace. N-au niciun interes. Ei doar susţin acea parte din Ucraina care doreşte să fie rusificată şi bla­mea­­ză cealaltă parte, care tot fuge către vest.

„După ce l-au dat jos pe Ia­nu­ko­vici şi Ucraina a fost invadată de tot fe­lul de activităţi protesta-tare, u­cra­i­nienii au înţeles că habar nu au pe cine să pună-n loc şi că, oricum ar fi, ac­ţiunile lor sînt za­dar­nice. S-au o­prit. N-au ştiut ce să fa­că mai departe”, îmi zice Ana c-un fel de linişte-n glas, care te lasă să te gîn­deşti, într-un fel, la cea dinaintea furtunii care întîrzie să a­pa­ră. U­cra­inienii, din ce spune ea, au obosit. Peste Ucraina s-a lăsat o linişte acum, un fel de amorţeală care pare să fi cu­prins întreaga ţară. „Toată criza asta, dacă poţi s-o numeşti aşa, se re­simte acum doar la nivel economic, pen­tru că mulţi bani din bugetul ţă­rii merg către aprovizionarea acestui război al nostru cu noi, care pare să nu se mai termine”.