Şoferul Opiniilor de pe banchetă

Aşezate parcă de-un designer, în fiecare luni, în portbagajul şi pe ban­cheta din spate a taxiului său stau mal­dăre de Opinii pe care şoferul, Coz­min Andronic, le aliniază cu chib­zuinţă – să nu cadă sau să se îndoaie, Doamne fereşte, vreun colţ de ziar. Face taximetrie de 16 ani, de nevoie, şi nu crede că-i lucru mare să care ziare cot la cot cu cineva, dacă as­ta are clientul de făcut atunci. „Se tot miră oamenii cînd văd că se poa­te şi altfel, dar eu nu înţeleg de ce. Aşa-i corect, să fii respectuos, în­ţe­le­gător”, spune şoferul şi îşi plimbă mîi­nile pe bordul maşinii, pe care stă agăţată ca un magnet o bros­cu­ţă mică din plastic.

În tot timpul ăsta în care-a lucrat în Iaşi a fost angajat al vreunei fir­me doar o lună. După aceea, şi-a cum­pă­rat maşina lui şi s-a transformat în per­soană fizică autorizată. Nu dă so­coteală nimănui. Îşi plăteşte taxele la Fisc şi răspunde, fără prea mul­tă bătaie de cap, aşa cum bunul simţ o cere, numai clientului. În po­za din legitimaţie seamănă chiar cu acto­rul principal din Taxi driver. A­cum are o barbă mai stufoasă şi poartă o şapcă albastră, care-i ascunde pă­rul puţin grizonat. Pare necăjit şi-mi po­vesteşte că-n breasla asta hulită de mulţi, există, totuşi, şi oameni cu simţ de răspundere, care ştiu să se comporte şi să-şi facă meseria cum trebuie.

În Iaşi oricît s-ar chinui, parcă, nu prea par ei să găsească vreo cale de iz­bîndă. „În ultima vreme, a cam cres­cut numărul autorizaţiilor date ta­ximetriştilor. Dacă la început e­ram cam 1100, acum s-a ajuns pe la 1800. Şi cum să nu primeşti vreo amendă că stai într-un loc nepermis, dacă sînt doar 300 de locuri în care-ar trebui să ne înghesuim toţi?”, mă în­trea­bă, conştient că nu s-a născut încă vreun răspuns la întrebarea lui, şi con­tinuă inventarul necazurilor. „În Iaşi n-ai staţii de parcare în au­to­gară, la aeroport, la spitale şi nici măcar în locurile în care s-au făcut lu­crări. S-a terminat tot, arată ca nou, dar nici urmă de vreo staţie pen­tru taximetrişti”.

Adresa greșită

Dintr-o tristeţe într-un hohot de rîs, taximetristul scoate la iveală o hîr­tiuţă pe care stă, frumos ie­rar­hi­za­tă, o listă cu tot felul de-n­tîm­plă­ri hazlii care i s-au întîmplat de-a lun­gul timpului. Are cîteva auzite şi de la colegi, de care-a rîs ani la rînd cînd şi le-a tot amintit. „S-o asculţi pe asta, n-o să-ţi vină să crezi !”, exclamă şi-mi spune cum, într-o zi, „o gagică fru­moasă toată” s-a aşezat pe sca­u­nul din dreapta şoferului şi l-a ru­gat s-o ducă repede în apropiere de Pia­ţa Unirii, la un interviu.

Numărul stră­zii pe care trebuia s-ajungă, în­să, nu exista. Îşi aminteşte c-a sunat el la cei de la adresa respectivă şi, du­pă ce-a vorbit, i-a spus domnişoarei că tre­buia s-ajungă, de fapt, la Bu­cu­reşti, nu la Iaşi. Rîde zgomotos şi-mi spune că-s multe lucruri posibile pe lumea asta. I-au trecut tot felul de oameni prin maşină – de la bătrînei care se-nghesuiau să-ncapă îm­pre­u­nă pe scaunul de lîngă şofer, la stu­den­ţi care mergeau la examen fără să ştie ce materie au.