Regele

Anunţul făcut de Avocatul Ca­sei Regale, dl. Andrew Popper, pri­­vind agravarea mai mult decît în­grijorătoare a stării de sănătate a Re­gelui Mihai, anunţ dublat de ştirea că toate atribuţiile şi însărcinările Majestăţii Sale au fost preluate de Principesa Margareta, a produs o vie emoţie în opinia publică ro­mâ­nească.

Au primit vestea, dacă nu cu tris­teţe, oricum cu omenească şi natu­rală compasiune deopotrivă monar­hişti şi nemonarhişti. Evident, nu-i pun la socoteală pe eternii simu­lanţi. Aşa cum este academicianul Răzvan Theodorescu, ale cărui vini legate de felul în care TVR a vorbit despre Rege, la comanda lui Ion I­liescu şi a sa, în primii ani după 1989 rămîn imprescriptibile. Şi ca­re total neadecvat a fost chemat să îl omagieze pe Rege miercuri seara tot la TVR.
Emoţiile reale ale majorităţii ro­mânilor înseamnă, fără doar şi poa­te, o imensă schimbare faţă de felul în care era privit Regele în ţara sa natală în ianuarie 1990, de pildă, dar şi mult timp după aceea.

Au vibrat, fireşte, la primirea tris­tei ştiri în primul rînd românii care ştiau şi pînă în Decembrie 1989 adevărul despre imensele merite, dar şi despre destinul tragic al Su­veranului. Obligat să abdice la 30 decembrie 1947 din ordinul Mosco­vei de oameni aflaţi în solda aceste­ia.

Au fost şi sînt încercaţi de emo­ţie, îngrijorare şi compasiune acei se­meni ai noştri cărora le era demult cunoscut că, i­mediat după 23 au­gust 1944, Stalin şi agenţii săi din Ro­mânia şi-au dorit şi au plănuit preluarea puterii. La fel cum ştia şi Regele în­suşi. Cel care, po­tri­vit lui Bur­ton Berry, şe­ful misiunii di­plomati­ce americane la Bu­cu­reşti între noiembrie 1944 şi noiembrie 1947, ştia, iar dacă nu ştia, mă­car pre­sim­ţea în­că din august 1944 că URSS nu doar că plănuia, ci chiar avea să comuni­zeze Ro­mâ­nia.

Regele a înţeles mai repede de­cît orice alt om politic român al vre­mii că felul în care s-a încheiat Con­ferinţa de la Ialta din februarie 1945, înţelegerile de acolo, modul în care „cei trei mari” şi anturajele lor poli­tico-militare au hotărît soarta lumii de după iminenta prăbuşire a hitlerismului au dat cale liberă punerii în practică a planurilor Moscovei şi ale comuniştilor români. Drept pentru care s-a pregătit să lupte. A fost vorba despre o luptă desfă­şu­rată între forţe inegale, o luptă pe care Regele doar aparent a pierdu­t-o la 30 decembrie 1947, atunci cînd a fost silit să abdice.

Cu aceeaşi emoţie mă aştept să fi primit întristătoarea veste şi cei cărora pînă în Decembrie 1989 nu­mele şi faptele Regelui le erau par­ţial sau total necunoscute. Fiind în­văluite, ascunse, asfixiate de miasmele tari ale propagandei comunis­te care a făcut tot ceea ce a fost cu putinţă fie să îl prezinte într-o lu­mină falsă, fie să îl caricaturizeze, fie să îl facă uitat pe Suveranul care a avut un rol uriaş în reuşita actului de la 23 August 1944. În care ei, comuniştii, nu au deţinut decît un rol minor pe care şi l-au amplificat prin ani cu sprijinul istoriografiei aservite.

De mijloacele lor, ale comuniş­tilor, s-au servit după Decembrie 1989 în cel mai josnic chip cu putin­ţă „emanaţii Revoluţiei”. În frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman. Pre­tinşi lideri democratici ce i-au re­fu­zat Majiestăţii Sale revenirea în patria natală nu doar în decembrie 1990 cînd i-au înconjurat automobilul cu militari înarmaţi cu puşti Kalaşnikov. Ci şi atunci cînd, în al­te două-trei rînduri i-au refuzat Re­gelui viza.

La minciună, la calomnie, la fals istoriografic, defel sancţionat de cei ce trebuiau să o facă prin sta­tu­tul lor de mari intelectuali, de li­deri şi formatori de opinie şi campioni ai dialogului social, a recurs, spre ruşinea lui de nimic ştearsă, fostul preşedinte Traian Băsescu.

Ajunsă în pragul sufocării, la în­ceputul lui 1948, familia regală a pă­răsit România, silită fiind, în cel mai samavolnic chip cu putinţă, să ia calea exilului. După acel mo­ment, la rîndu-i falsificat şi înainte, dar şi după Revoluţie, pînă în de­cembrie 1989, contemporanului lui Churchill, Roosevelt, Truman, dar şi al lui Stalin, Hrusciov, Brejnev sau Gorbaciov, al lui Maniu şi al Brătienilor, dar şi al lui Dej, Groza, Pauker şi Nicolae Ceauşescu nu i-a mai rămas decît dreptul de a se a­dresa o dată pe an, pe 31 decembri­e, românilor.

În minutele rezervate mesajului difuzat pe unde scurte de Euro­pa Liberă. Ai cărei directori români au trebuit să facă, în con­formitate cu mărturia unuia dintre ei, Nico­lae Stroescu-Stînişoară, eforturi spre a-i convinge pe superiorii lor ame­ricani să îngăduie cele cîteva mi­nute în care Regele le vorbea celor lăsaţi, dar niciodată uitaţi din ţara ce părea a se aneantiza ca efect al dezastrului roşu.

Condiţia şi statutul acesta de păs­trător, nicicînd trădate, mă de­ter­mină pe mine, republican convins, dar şi pe alţii asemenea mie, să nu trecem indiferenţi nici pe lîn­gă uriaşa personalitate a nonagenarului monarh şi nici pe lîngă su­ferinţa sa din aceste zile. Convins că prezenţa acestui Rege şi ceea ce va avea să fie imensa lui moştenire reprezintă şi va reprezenta un semn şi o garanţie de normalitate. Un in­diciu că ea, normalitatea, este to­tuşi posibilă şi în mult prea încercata Românie.

Text publicat pe Adevărul, scris de Mircea Morariu, critic de teatru