Regele
Cap în cap 14 martie 2016 Niciun comentariu la Regele 13Anunţul făcut de Avocatul Casei Regale, dl. Andrew Popper, privind agravarea mai mult decît îngrijorătoare a stării de sănătate a Regelui Mihai, anunţ dublat de ştirea că toate atribuţiile şi însărcinările Majestăţii Sale au fost preluate de Principesa Margareta, a produs o vie emoţie în opinia publică românească.
Au primit vestea, dacă nu cu tristeţe, oricum cu omenească şi naturală compasiune deopotrivă monarhişti şi nemonarhişti. Evident, nu-i pun la socoteală pe eternii simulanţi. Aşa cum este academicianul Răzvan Theodorescu, ale cărui vini legate de felul în care TVR a vorbit despre Rege, la comanda lui Ion Iliescu şi a sa, în primii ani după 1989 rămîn imprescriptibile. Şi care total neadecvat a fost chemat să îl omagieze pe Rege miercuri seara tot la TVR.
Emoţiile reale ale majorităţii românilor înseamnă, fără doar şi poate, o imensă schimbare faţă de felul în care era privit Regele în ţara sa natală în ianuarie 1990, de pildă, dar şi mult timp după aceea.
Au vibrat, fireşte, la primirea tristei ştiri în primul rînd românii care ştiau şi pînă în Decembrie 1989 adevărul despre imensele merite, dar şi despre destinul tragic al Suveranului. Obligat să abdice la 30 decembrie 1947 din ordinul Moscovei de oameni aflaţi în solda acesteia.
Au fost şi sînt încercaţi de emoţie, îngrijorare şi compasiune acei semeni ai noştri cărora le era demult cunoscut că, imediat după 23 august 1944, Stalin şi agenţii săi din România şi-au dorit şi au plănuit preluarea puterii. La fel cum ştia şi Regele însuşi. Cel care, potrivit lui Burton Berry, şeful misiunii diplomatice americane la Bucureşti între noiembrie 1944 şi noiembrie 1947, ştia, iar dacă nu ştia, măcar presimţea încă din august 1944 că URSS nu doar că plănuia, ci chiar avea să comunizeze România.
Regele a înţeles mai repede decît orice alt om politic român al vremii că felul în care s-a încheiat Conferinţa de la Ialta din februarie 1945, înţelegerile de acolo, modul în care „cei trei mari” şi anturajele lor politico-militare au hotărît soarta lumii de după iminenta prăbuşire a hitlerismului au dat cale liberă punerii în practică a planurilor Moscovei şi ale comuniştilor români. Drept pentru care s-a pregătit să lupte. A fost vorba despre o luptă desfăşurată între forţe inegale, o luptă pe care Regele doar aparent a pierdut-o la 30 decembrie 1947, atunci cînd a fost silit să abdice.
Cu aceeaşi emoţie mă aştept să fi primit întristătoarea veste şi cei cărora pînă în Decembrie 1989 numele şi faptele Regelui le erau parţial sau total necunoscute. Fiind învăluite, ascunse, asfixiate de miasmele tari ale propagandei comuniste care a făcut tot ceea ce a fost cu putinţă fie să îl prezinte într-o lumină falsă, fie să îl caricaturizeze, fie să îl facă uitat pe Suveranul care a avut un rol uriaş în reuşita actului de la 23 August 1944. În care ei, comuniştii, nu au deţinut decît un rol minor pe care şi l-au amplificat prin ani cu sprijinul istoriografiei aservite.
De mijloacele lor, ale comuniştilor, s-au servit după Decembrie 1989 în cel mai josnic chip cu putinţă „emanaţii Revoluţiei”. În frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman. Pretinşi lideri democratici ce i-au refuzat Majiestăţii Sale revenirea în patria natală nu doar în decembrie 1990 cînd i-au înconjurat automobilul cu militari înarmaţi cu puşti Kalaşnikov. Ci şi atunci cînd, în alte două-trei rînduri i-au refuzat Regelui viza.
La minciună, la calomnie, la fals istoriografic, defel sancţionat de cei ce trebuiau să o facă prin statutul lor de mari intelectuali, de lideri şi formatori de opinie şi campioni ai dialogului social, a recurs, spre ruşinea lui de nimic ştearsă, fostul preşedinte Traian Băsescu.
Ajunsă în pragul sufocării, la începutul lui 1948, familia regală a părăsit România, silită fiind, în cel mai samavolnic chip cu putinţă, să ia calea exilului. După acel moment, la rîndu-i falsificat şi înainte, dar şi după Revoluţie, pînă în decembrie 1989, contemporanului lui Churchill, Roosevelt, Truman, dar şi al lui Stalin, Hrusciov, Brejnev sau Gorbaciov, al lui Maniu şi al Brătienilor, dar şi al lui Dej, Groza, Pauker şi Nicolae Ceauşescu nu i-a mai rămas decît dreptul de a se adresa o dată pe an, pe 31 decembrie, românilor.
În minutele rezervate mesajului difuzat pe unde scurte de Europa Liberă. Ai cărei directori români au trebuit să facă, în conformitate cu mărturia unuia dintre ei, Nicolae Stroescu-Stînişoară, eforturi spre a-i convinge pe superiorii lor americani să îngăduie cele cîteva minute în care Regele le vorbea celor lăsaţi, dar niciodată uitaţi din ţara ce părea a se aneantiza ca efect al dezastrului roşu.
Condiţia şi statutul acesta de păstrător, nicicînd trădate, mă determină pe mine, republican convins, dar şi pe alţii asemenea mie, să nu trecem indiferenţi nici pe lîngă uriaşa personalitate a nonagenarului monarh şi nici pe lîngă suferinţa sa din aceste zile. Convins că prezenţa acestui Rege şi ceea ce va avea să fie imensa lui moştenire reprezintă şi va reprezenta un semn şi o garanţie de normalitate. Un indiciu că ea, normalitatea, este totuşi posibilă şi în mult prea încercata Românie.
Text publicat pe Adevărul, scris de Mircea Morariu, critic de teatru
Adaugă un comentariu