Botezul bîrfelor în aburii de cafea

Venit la Iași cu prilejul Festivalului Internațional al Educației (FIE) 2016, regizorului Silviu Purcărete i-a fost decernată distincția „Opera Omnia” – pentru contribuția adusă la dezvoltarea și promovarea artei teatrale românești. La schimb, maestrul a adus lunea trecută, pe 30 mai, pe scena mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” piesa „Cafeneaua”, o splendoare atît vizuală, cît și regizorală. În ea, regizorul nu mai încearcă să ne răstoarne lumea și credințele, ci vrea să ne demonstreze cum chiar și prin cele mai nobile orașe, te poți împiedica de coada vreunui drac.

Deși norii au amenințat toată săp­tămîna că ploaia se va năpusti a­supra orașului, sala mare a Tea­tru­lui Național din Iași a fost plină de oa­meni veniți să vadă ultimul giuvaer vizual al lui Siliviu Purcărete. Cu o distribuție de peste 20 de ac­tori, „Cafeneaua” reușește să trans­mită mai multe mesaje, dar și să a­tra­gă atenția asupra unor probleme ale societății cum ar fi diferența de cla­să socială ori adicția pentru jo­cu­rile de noroc, toate învelite într-un am­balaj plin de umor și de farmec ve­nețian.

Șeptica fără zahăr

Povestea nu este una foarte com­plicată, ori una care să reinventeze roa­ta, ci urmărește dezvoltarea mo­ralității precum și a relațiilor in­ter­u­mane a personajelor. Unul dintre a­cestea este Ridolfo, care este central în dezvoltarea acțiunii. El este în­tru­chiparea omului onest și muncitor, care încă de la începutul piesei își des­chide o cafenea, dupa ani buni de pus bani deoparte. Cafeneaua are un rol important în scenetă, fiind lo­cul de întîlnire a personajelor pentru a discuta ultima bîrfă, a cere a­ju­torul prietenilor ori pentru a-și des­cărca sufletul în aburul licorii a­mare.

Ridolfo, servește de asemenea și rolul busolei morale, fiind singurul care nu se oprește de la a face doar ce este drept încă de la început și nu se abate de la nimic cînd vine vor­ba de a-și ajuta prietenul, Eugenio, chiar și cînd realizează că încrede­rea îi este înșelată. Cît despre Eu­ge­nio, acesta este un dependent de jo­curi de noroc, cu voința slabă a­su­pra tentațiilor, ce încearcă să avanseze pe scara clasei sociale, fără să reali­zeze că deja are ce-i trebuie pentru a fi fericit și că-i face pe cei apropiați lui (în special soția) să sufere. Par­te­ne­rul său de șăptica de la care ia me­reu bătaie este contele Flaminio, un no­bil ai cărui avere îi este egalată doar de către aroganță. Totuși, ca și res­tul personajelor, acesta ajunge să se schimbe, în cazul contelui fiind vor­ba despre momentul în care trecutul îl ajunge din urmă și reușim să-i des­coperim originile.

Singurul care rămîne neschimbat pînă la final, fiind și unul dintre cei mai interesanți venețieni este Don Marzio. Bărbatul, îmbrăcat tot­deauna la costum negru și nelipsit de umbrela aristocratică, este și cel ca­re aprinde silențios conflictele și pu­ne la împletit firele narative ale po­veștii. Lăudîndu-se mereu că știe tot ce se întîmplă prin oraș, el este cel care trage cu urechea la toate con­ver­sațiile, împarte zvonuri false și îi manipulează pe restul, fără să pa­ră a avea un scop anume, decît la final, cînd aflăm ce se ascundea sub pie­lea sa. Astfel, Don Marzio e cel care îl con­vinge pe Eugenio să-și mai în­cer­ce norocul la cărți, spune des­pre balerină că „primește oaspeți pe ușa din dos” și îl trage forțat de limbă pe Flaminio.

E de apreciat aici jocul lui Călin Chirilă care după roluri precum cetățeanul turmentat din „O scri­soare pierdută” sau generalul din „Colivia”, reușește să aducă a­ce­eași doză de haz și îl tran­sfor­mă pe Don Marzio într-un personaj pe care îl urăști și îl iubești în a­ce­lași timp, îmbinînd un rîs drăcesc și sacadat cu o privire și­reată ca de șarpe.

Schița unei lumi

Dincolo de povestea care se des­cîlcește temperat, cel mai mare atu din „Cafeneaua” este decorul sce­nei, costumele maiestuoase ale actorilor și toate micile artificii de regie care con­tribuie în a ne transporta per­cepția realității către un oraș italian înconjurat de poveste. De exemplu, scena este formată de fapt din trei. În prim plan avem cafeneaua cu sca­unele sale din lemn și cești din por­țelan, în spatele ei avem o uliță pe care din cînd în cînd mai vezi cîte-un orășean grăbit, iar dincolo de stra­dă se află casino-ul într-o parte și băr­bie­rul în cealaltă. După ce se o­preș­te ploaia, cafeneaua devine una cu stra­da și astfel ne mai sînt dez­vă­lu­ite alte două clădiri. Din cînd în cînd, balconul de la etajul acestora ie­se în afară, iar la el apar femei cur­tate de bărbații de la parter.

Lumina se joacă și ea plăcut cu sim­țurile noastre, dezvăluind în pla­nurile secunde doar cît să ne a­prin­dă imaginația, pentru ca în partea a doua, clădirile să se îmbrace în niște culori hipnotice, jucîndu-se mai întîi cu albastru și apoi cu roșu. Su­ne­tul este și el atent construit, avînd nu­me­roase momente, precum cel în care soția lui Eugenio trîntește de sce­nă, una cîte una, vreo opt farfurii care se fac cioburi, după ce femeia află că băr­batul ei i-a amanetat cerceii ca să aibă bani de jucat cărți.