Cumințenia pămîntului la psihanalist
Cap în cap 10 octombrie 2016 Niciun comentariu la Cumințenia pămîntului la psihanalist 22Din toată povestea cu achiziția publică a Cumințeniei pămîntului rămînem, într-o palmă, cu 1 million de euro și în cealaltă palmă cu o tonă de inflamări. Vreo jumătate de an, Brâncuși a fost un fel de monedă de schimb pentru o tîrguială care depășește orice judecată estetică. N-am auzit, sau n-am fost eu atentă, pe nimeni să zică: eu donez 2 euro pentru că îmi place pur și simplu piatra aia; sau nu, nu donez, pentru că piatra aia mă lasă rece. De parcă la Brâncuși nu ne mai putem raporta estetic, Brâncuși nu mai poate fi o afacere de gust (în niciun caz individual), Brâncuși e pretext, vector, suport pentru (alt)ceva. De vreo jumătate de an, am asistat la un business mărunt și la unul colosal, de imagine, de justificative, de instrumentalizări, de manipulări, de confiscări; de nedumeriri, de luări la rost, de critici, de ambiții, de extazieri.
Una peste alta, s-au încins spiritele și risipa asta de energie e pînă la urmă cel mai mare cîștig. Îmi vine să cred că reușita «proiectului de țară», cum i s-a scris pe frunte campaniei la un moment dat, nu viza – în acest stadiu… al țării – transformarea în bani a solidarității din jurul unui proiect cultural comun, ci transformarea în solidaritate (în interacțiune pe subiect, în exprimare) a umorilor, a divergențelor din jurul unui proiect cultural comun. Dacă iei toată povestea la bani mărunți, vezi că e un pic ridicol: era suficient ca 3 milioane de români să doneze cîte doi euro și Cumințenia pămîntului ar fi fost a tuturor celorlalți, 21 de milioane. Pentru că, nu-i așa, cum a spus Dan Perjovschi, opere de Brâncuși nu mai sînt sau sînt foarte rar de vînzare pe piața internațională, iar de văzut îl poți vedea la muzee precum MoMa la New York și la Centrul Pompidou la Paris; nu era frumos să-l poți vedea și la MNAC, la Bucureşti?
În treacăt fie spus, românii care trăiesc la Paris îl au deja pe Brâncuși la Paris – pentru ce s-au apucat deci să organizeze dezbateri pe această temă și evenimente pentru strîngere de fonduri pentru subscripția publică (expoziții cu vînzare prin APAR sau reprezentații de teatru prin Cartierul latin)?
Și ce l-a apucat pe fotograful Adi Bulboacă să fotografieze, în țară, ființe umane în poziția Cumințeniei pămîntului, în cadre dintr-un Costinești în paragină? Ce, Cumințenia e vie, nu-i doar o piatră? Și de ce artistul Mircea Cantor a documentat și arhivat timp de 17 ani modul cum apare Brâncuși pe capace de canal, pe coperta Despre dialectică a lui Marx, Engels și Lenin, desenat pe o colivă, sau în grădina unei terase unde se servește bere, sub forma de poartă a sărutului în miniatură? Toate documentele au fost reunite în expoziția «Mircea Cantor – La partie invisible de l’infini», deschisă la Atelierul Brancusi – Centre Pompidou din Paris pînă în aprilie 2017. Și cum de mai toate vedetele și-au tapetat pagina de Facebook cu diploma de donator pentru Cumințenie? Și de ce se face ping-pong, peste capul lui Brâncuși, între Ambasada Rusiei și ministerul de externe al României?
Uimitor cum făptura aceea cu genunchii la gură, abia rotunjiți într-un bloc compact de piatră, cu sens doar în limba română, a atras, cu forță de magnet, diverse fantasme și multiple engrame din imaginarul nostru colectiv. Încercarea de achiziționare în comun a Cumințeniei pămîntului aduce materie primă pentru destule capitole pentru un tratat de psihanaliză colectivă: naționalismul la români, fetișizarea la români, solidaritatea, narcisismul la români. Tot așa cum spune cîte ceva despre raportul nostru cu banii, raportul nostru cu puterea, raportul nostru cu cultura. Zgîndără niște complexe – validarea dinspre occident, hîrăiala istorică cu rușii, și subliniază niște lipsuri – cultura mecenatului, politicile culturale coerente, la fel cum spune ceva și despre creativitatea, umorul, autoderiziunea la români.
E o performanță. Dacă nu era încă, Brâncuși are toate șansele să devină un nou Eminescu, «Luceafărul naționalismului postdecembrist». Ca să poți însă demitiza, e obligatoriu să treci mai întîi prin mit. O garanție ar fi: ceva rămîne totuși intact, și e chiar frumos. Piatra, Cumințenia pămîntului, rămîne la toate rece.
de Cristina Hermeziu, corespondent „Adevărul”
Adaugă un comentariu