Asta face jurnalismul – cînd nu are știrea, o inventează din nimic
Cap în cap, Eveniment 14 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Asta face jurnalismul – cînd nu are știrea, o inventează din nimic 248Susținînd că vocația sa a fost întotdeauna cea de scriitor, și nu de jurnalist, Cristian Tudor Popescu spune că și-a urmat Dumnezeul regăsit în autorii cărților sale de căpătîi pînă a ajuns să deschidă singur ușa spre o lume a presei. Pe 7 noiembrie a ajuns la Iași, la Zilele Bibliotecii Centrale „Mihai Eminescu”, unde a vorbit publicului despre ce înseamnă cartea, cuvîntul și cum anume gazetarul din el se raportează și s-a raportat la ele în 26 de ani de meserie, într-o conferință intitulată „Dictatura mass asupra media”.
După 1990, ce v-a făcut să ajungeți în redacția ziarului „Adevărul” și ce v-a dat încredere că acest nou proiect, construit pe bazele „Scînteii”, va funcționa?
Directorul de atunci al ziarului, era Darie Novăceanu. Eu nu aveam un trecut jurnalistic. Nu am avut o vocație, nici măcar diagonală, în legătură cu jurnalismul. Eu veneam spre meseria asta de gazetar, fără să am un trecut în branșă și fără să fi făcut gazetărie nicio clipă înainte de anul 1989. Eram scriitor și asta era vocația mea reală, cea de scriitor, nu de gazetar. Meseria de gazetar e foarte diferită de cea de scriitor. Ori Darie Novăceanu era traducătorul lui Jorge Luis Borges și tradusese una din cărțile mele de căpătîi, „Moartea și busola” – o colecție de povestiri. Pentru faptul că era profetul Dumnezeului meu, Dumnezeul meu fin Borges – am acceptat să merg. Am zis „măi, dacă aici e Darie Novăceanu, înseamnă că e în regulă”. Deci reperele mele erau culturale, scriitoricești, nu legate de gazetărie, pentru că nici nu știam ce-i aia.
Nu asta ar fi condiția ideală a scriitorului? Să genereze relații interumane?
Alterează gazetăria scrisul?
Da. Nu pot să zic, de fapt, că îl alterează, ci îl modifică. E alt mod de a scrie. Produci text, dar diferența este aceeași, pe care am spus-o eu acum 20 de ani – cea dintre ping-pong și tenis de cîmp. Gazetăria este ping-pong, adică reflex. Trebuie să produci, iar un factor esențial de diferență este timpul. Gazetăria e timp, e deadline – trebuie să scrii, nu numai bine, ci repede. Ceea ce la literatură nu intervine. Acolo stai în papuci pînă scrii. Dacă azi nu ai chef, nu scrii. Sînt nenumărați scriitori care nu scriu pentru că nu au chef. Nu îți permiți în gazetărie să nu scrii. Acolo, ai chef, nu ai chef, ai idei, nu ai idei – scrii. E ca în fotbal, ca în celebra zicere „Ai, n-ai mingea – tragi la poartă”. De cînd s-a inventat ideea de ziar, care apare zilnic, pe ziar nu-l interesează dacă s-a întîmplat ceva – fie că se întîmplă, fie că nu se întîmplă, el trebuie să iasă. Și atunci, apare acest mecanism, de fapt, literar al gazetăriei – acela de a inventa știri, atunci cînd nu le are. Asta face jurnalismul, pentru că nu poate trăi fără știre. Cînd nu o are, o inventează din nimic, sau din aproape nimic. Am făcut și eu lucrul ăsta. Pornind de la o bază foarte mică, magnificînd, am scris, pentru că nu aveam ce să dau. În fond, este ceva natural. La început, publicația apărea cînd apăreau destule știri. Erau puse în ordinea în care veneau, iar cînd erau destule, scoteau bucata. Momentul crucial al schimbării a fost cel în care s-a spus că ziarul trebuie să apară zilnic. Totul e de natură comercială, pentru că trebuie să vinzi. Asta e condiția ingrată a gazetarului, aceea că trebuie să livreze, indiferent de ce-i oferă viața. Scriitorul nu. În plus, el nu este obligat, așa cum de multe ori am făcut eu scriind literatură, să aibă în minte un cititor. Nu. El poate să nu aibă pe nimeni, sau poate să se aibă doar pe sine – să scrie doar pentru el. Să scrie pentru că nu a găsit printre cărțile citite ceea ce voia – consideră că lipsește una, și o scrie el, pentru că ea nu s-a scris. Mă imaginez, așa, ca singurul ei cititor. Nu îmi imaginez o masă de oameni căreia eu mă adresez. În gazetărie nu ai voie să faci așa ceva. Ești un diletant, dacă faci asta. Sau poți s-o faci; eu am făcut-o – dar am făcut-o după 20 de ani de meserie.
Faceți asta acum, la Republica?
Da. Acum pot să fac orice, după atîția ani de gazetărie și după atîția ani de literatură. Un tînăr care crede, însă, că poate să aibă o atitudine de scriitor, în vreme ce face gazetărie, e sortit eșecului garantat, pentru că gazetarul trebuie să aibă în față masa de oameni. E obligat. El trebuie să fie conștient că ziarul acela trebuie vîndut, că nu e doar el singur în poveste. El face parte dintr-o redacție și, mai apoi, cu ziarul se merge la tipografie. E un întreg lanț uman acolo care este angajat; în vreme ce la scris ești doar tu, cu coala albă de hîrtie. Dacă o să ratezi, nu o să știi decît tu. Gazetarul, cînd ratează, implică mai multe piese de domino.
Credeți că o să mai existe, în viitor, redacții?
Nu. Redacția aceea, de pe vremuri, în care într-un birou stă redactorul-șef și roiesc în jurul lui redactorii într-o hală, fiecare cu mașina sa de scris, ca în „All the President’s Men”, va dispărea. Nu mai este nevoie ca redactorii să stea la un loc. Avînd în vedere noile tehnologii, se poate face gazetărie de acasă. Spun lucrul acesta pentru că am exemplul practic al platformei „Republica”, pe care am deschis-o acum un an împreună cu colegii cu care am părăsit „Gîndul”. Aici nu e nevoie să ne adunăm fizic.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră fondarea acestei platforme? Ați văzut-o vreo clipă ca pe o nouă variantă a ziarului „Gîndul”?
În niciun caz. „Gîndul” a încetat să mai existe pentru mine, în clipa în care eu am plecat de acolo, chiar dacă eu sînt cel care l-a fondat. Firește, nu a fost ușor. M-a durut și m-a costat mult, dar nu doream, în niciun caz, să fac o replică a gîndului care poate fi citită, sau mai bine spus care poate fi văzută azi. Pentru că în proporție de 90%, astăzi totul e imagine, nu text. E un soi de avizier la televizor, pe internet. Componenta fundamentală însă, adică textul, este din ce în ce mai redusă.
În „Republica” am dorit să continui să scriu. Eu sînt foarte puțin adaptabil, eu nu mă pliez. Dacă vă uitați la o emisiune de la televizor de acum 20 de ani cu mine, vedeți că la mine nu sînt diferențe esențiale, cu excepția celor fizice, aproape deloc. Eu sînt la fel, nu m-am schimbat. Niciodată nu am încercat să mă pliez vremurilor sau publicului. Ăsta iar e un lucru pe care eu nu-l recomand și pe care nu ți-l poți permite ca tînăr gazetar. Nu poți face abstracție de public. Poți să nu te supui unui ordin aberant pe care ți-l dă redactorul șef, dar publicului, dacă el cere un anumit lucru, nu poți să nu i te supui. Este un anumit moment al carierei tale, cînd atingi o suprafață mediatică suficient de mare – atunci poți să-ți contrazici publicul. Poți să faci și asta.
Eu sînt foarte puțin adaptabil, eu nu mă pliez
Faci asta doar atunci cînd ești sigur că publicul tău îți va rămîne alături?
Nu ești sigur de nimic, dar întreprinderea asta nu e sortită din start eșecului. Poți să-ți frîngi gîtul, fix ca la 25 de ani. Nu e nicio problemă. Dar, de pe o anumită platformă de pe care vorbești cititorului, există și șansa să nu ți-l frîngi. În vremea în care dacă ești un gazetar tînăr, debutant, încerci să nu-l bagi în seamă pe măria-sa, cititorul, cu siguranță vei fi făcut țăndări. Nu recomand astfel de atitudini, pe care uneori le întîlnesc la tinerii gazetari, care vor să răstoarne lumea de la primul articol. Habar nu au o grămadă de lucruri. Mulți dintre ei nici nu știu meserie, nici nu vor s-o învețe, dar vor să ia premiul Pulitzer. De fapt, nu, nu vor asta; dacă și-ar dori un premiu ar fi bine. Dar vor doar să ia un salariu cît mai mare, cît mai repede și cu o muncă cît mai puțină.
Republica are foarte mulți colaboratori care scriu. Poate fi astăzi oricine scriitor?
Da. Trăim o democratizare a scrisului, în momentul de față. Așa se și consideră postacii – scriitori. A dispărut acea distanță, unde scriitorul era Dostoievski, iar toți ceilalți, cititorii. Acum fiecare e un mic Dostoievski. Dacă stai să-i iei la bani mărunți, consideră că au același drept. Asta din cauza democratismului internetului, pentru că atunci cînd, de pildă, ai o carte, o ții în mînă și o citești – nu poți intra în cartea aia. O ții în mînă, o citești, dar nu îi poți răspunde scriitorului respectiv. Pe internet, eu după ce am produs text, într-un timp record de ordinul minutelor, textul meu este împănat ca un taur de către un banderiliér, cu acele țepușe colorate care sînt înfipte în el. Așa e. Nu mai e textul meu, e un metatext care se citește împreună cu comentariile aferente. Nu mai e doar textul. Mai există obiceiul să se meargă uneori pînă la comentariul 30-40. Atunci observi că pînă acolo se discută textul. De acolo, încep să discute comentatorii care fac cunoștință în această arie creată de textul meu, constată cît de cretin este autorul textului și observă cît de bine se înțeleg ei între ei. Așa că pe la comentariul 100 și ceva încolo se pot crea și viitoare căsătorii. Și, la urma urmei, nu asta ar fi condiția ideală a scriitorului? Să genereze relații interumane?
Cum credeți că evoluează „jurnalismul noului val”, acest jurnalism independent care pare să prindă amploare, în România de astăzi și care crede că poate schimba lumea?
E bine că există. În special, e bine că există jurnaliștii de investigație. E adevărat, cu finanțări de unde or avea ei, de unde se descurcă. Dar e bine că mai sînt, chiar dacă puțini, jurnaliști care fac investigații, care fac anchete, pentru că marile media, în România, nu mai finanțează așa ceva. Ori astăzi, o investigație costă bani, se întinde pe săptămîni și e făcută de Tolontan și echipa de la „Gazeta Sporturilor”. Ceilalți nu mai investesc în așa ceva, pentru că nu rentează. Mă va bucura întotdeauna să văd puținii, dar încă prezenții, gazetari de investigație independenți. Nu ai nevoie de redacție ca să faci asta, ca să fii jurnalist. Trebuie însă, chiar de unul singur, să respecți niște reguli ale meseriei.
Și care credeți că sînt aceste reguli ale meseriei?
Cinstea și gramatica, cum spunea Caragiale.
Adaugă un comentariu