Asta face jurnalismul – cînd nu are știrea, o inventează din nimic

Susținînd că vocația sa a fost întotdeauna cea de scriitor, și nu de jurnalist, Cristian Tudor Popescu spune că și-a urmat Dumnezeul regăsit în autorii cărților sale de căpătîi pînă a ajuns să deschidă singur ușa spre o lume a presei. Pe 7 noiembrie a ajuns la Iași, la Zilele Bibliotecii Centrale „Mihai Eminescu”, unde a vorbit publicului despre ce înseamnă cartea, cuvîntul și cum anume gazetarul din el se raportează și s-a raportat la ele în 26 de ani de meserie, într-o conferință intitulată „Dictatura mass asupra media”.

După 1990, ce v-a făcut să ajungeți în redacția ziarului „Adevărul” și ce v-a dat încredere că acest nou proiect, construit pe bazele „Scînteii”, va funcționa?

Directorul de atunci al ziarului, era Darie Novăceanu. Eu nu a­veam un trecut jurnalistic. Nu am avut o vo­cație, nici măcar diagonală, în le­­gătură cu jurnalismul. Eu veneam spre meseria asta de gazetar, fără să am un trecut în branșă și fără să fi făcut gazetărie nicio clipă î­na­in­te de anul 1989. Eram scriitor și asta era vocația mea reală, cea de scriitor, nu de gazetar. Meseria de ga­ze­tar e foarte diferită de cea de s­cri­itor. Ori Darie Novăceanu era tra­ducătorul lui Jorge Luis Borges și tradusese una din cărțile mele de că­pătîi, „Moartea și busola” – o co­lec­ție de povestiri. Pentru faptul că era profetul Dumnezeului meu, Dum­nezeul meu fin Borges – am acceptat să merg. Am zis „măi, dacă aici e Darie Novăceanu, înseamnă că e în regulă”. Deci reperele mele erau culturale, scriitoricești, nu legate de gazetărie, pentru că nici nu știam ce-i aia.

Nu asta ar fi condiția ideală a scriitorului? Să genereze relații interumane?

Alterează gazetăria scrisul?

Da. Nu pot să zic, de fapt, că îl alterează, ci îl modifică. E alt mod de a scrie. Produci text, dar di­fe­ren­ța este aceeași, pe care am s­pu­s-o eu acum 20 de ani – cea dintre ping-pong și tenis de cîmp. Ga­ze­tă­ria este ping-pong, adică reflex. Trebuie să produci, iar un factor e­sen­țial de diferență este timpul. Ga­­zetăria e timp, e deadline – trebuie să scrii, nu numai bine, ci repede. Ceea ce la literatură nu intervine. A­colo stai în papuci pînă scrii. Da­că azi nu ai chef, nu scrii. Sînt ne­nu­mărați scriitori care nu scriu pe­n­tru că nu au chef. Nu îți permiți în gazetărie să nu scrii. Acolo, ai chef, nu ai chef, ai idei, nu ai idei – scrii. E ca în fotbal, ca în celebra zicere „Ai, n-ai mingea – tragi la poa­r­tă”. De cînd s-a inventat ideea de zi­ar, care apare zilnic, pe ziar nu-l interesează dacă s-a întîmplat ceva – fie că se întîmplă, fie că nu se în­tîm­plă, el trebuie să iasă. Și atunci, apare acest mecanism, de fapt, literar al gazetăriei – acela de a in­ven­ta știri, atunci cînd nu le are. Asta face jurnalismul, pentru că nu poate trăi fără știre. Cînd nu o are, o inventează din nimic, sau din a­proa­pe nimic. Am făcut și eu lu­crul ăsta. Pornind de la o bază foar­te mică, magnificînd, am scris, pen­tru că nu aveam ce să dau. În fond, este ceva natural. La început, pu­bli­cația apărea cînd apăreau des­tule știri. Erau puse în ordinea în care veneau, iar cînd erau destule, scoteau bucata. Momentul crucial al schimbării a fost cel în care s-a spus că ziarul trebuie să apară zilnic. Totul e de natură comercială, pen­tru că trebuie să vinzi. Asta e condiția ingrată a gazetarului, a­ce­ea că trebuie să livreze, indiferent de ce-i oferă viața. Scriitorul nu. În plus, el nu este obligat, așa cum de multe ori am făcut eu scriind li­te­ra­tură, să aibă în minte un cititor. Nu. El poate să nu aibă pe nimeni, sau poate să se aibă doar pe sine – să scrie doar pentru el. Să scrie pen­tru că nu a găsit printre cărțile ci­ti­te ceea ce voia – consideră că lip­seș­te una, și o scrie el, pentru că ea nu s-a scris. Mă imaginez, așa, ca sin­gu­rul ei cititor. Nu îmi imaginez o masă de oameni căreia eu mă a­dre­sez. În gazetărie nu ai voie să faci așa ceva. Ești un diletant, dacă faci asta. Sau poți s-o faci; eu am făcut-o – dar am făcut-o după 20 de ani de meserie.

Faceți asta acum, la Republica?

Da. Acum pot să fac orice, du­pă atîția ani de gazetărie și după a­tîția ani de literatură. Un tînăr care crede, însă, că poate să aibă o atitudine de scriitor, în vreme ce face ga­zetărie, e sortit eșecului garantat, pentru că gazetarul trebuie să aibă în față masa de oameni. E obligat. El trebuie să fie conștient că ziarul acela trebuie vîndut, că nu e doar el singur în poveste. El face parte dintr-o redacție și, mai apoi, cu zi­a­rul se merge la tipografie. E un în­treg lanț uman acolo care este an­gajat; în vreme ce la scris ești doar tu, cu coala albă de hîrtie. Dacă o să ratezi, nu o să știi decît tu. Ga­ze­ta­rul, cînd ratează, implică mai mul­te piese de domino.

Credeți că o să mai existe, în viitor, redacții?

Nu. Redacția aceea, de pe vre­mu­ri, în care într-un birou stă re­dac­torul-șef și roiesc în jurul lui re­dactorii într-o hală, fiecare cu ma­șina sa de scris, ca în „All the Pre­si­dent’s Men”, va dispărea. Nu mai este nevoie ca redactorii să stea la un loc. Avînd în vedere noile teh­no­logii, se poate face gazetărie de a­ca­să. Spun lucrul acesta pentru că am exemplul practic al platformei „Re­publica”, pe care am deschis-o a­cum un an împreună cu colegii cu ca­re am părăsit „Gîndul”. Aici nu e nevoie să ne adunăm fizic.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră fondarea acestei platforme? Ați văzut-o vreo clipă ca pe o nouă variantă a ziarului „Gîndul”?

În niciun caz. „Gîndul” a încetat să mai existe pentru mine, în clipa în care eu am plecat de acolo, chiar dacă eu sînt cel care l-a fondat. Fi­reș­te, nu a fost ușor. M-a durut și m-a costat mult, dar nu doream, în niciun caz, să fac o replică a gîndului care poate fi citită, sau mai bine spus care poate fi văzută azi. Pen­tru că în proporție de 90%, astăzi to­tul e imagine, nu text. E un soi de avizier la televizor, pe internet. Com­ponenta fundamentală însă, adică textul, este din ce în ce mai redusă.
În „Republica” am dorit să con­tinui să scriu. Eu sînt foarte puțin adaptabil, eu nu mă pliez. Dacă vă uitați la o emisiune de la televizor de acum 20 de ani cu mine, vedeți că la mine nu sînt diferențe esențiale, cu excepția celor fizice, aproape de­loc. Eu sînt la fel, nu m-am schimbat. Niciodată nu am încercat să mă pliez vremurilor sau publicului. Ăsta iar e un lucru pe care eu nu-l recomand și pe care nu ți-l poți permite ca tînăr gazetar. Nu poți face ab­stra­cție de public. Poți să nu te supui unui ordin aberant pe care ți-l dă re­dactorul șef, dar publicului, da­că el cere un anumit lucru, nu poți să nu i te supui. Este un anumit mo­ment al carierei tale, cînd atingi o su­pra­față mediatică suficient de mare – a­tunci poți să-ți contrazici publicul. Poți să faci și asta.

Eu sînt foarte puțin adaptabil, eu nu mă pliez

Faci asta doar atunci cînd ești sigur că publicul tău îți va rămîne alături?

Nu ești sigur de nimic, dar în­tr­eprinderea asta nu e sortită din start eșecului. Poți să-ți frîngi gî­tul, fix ca la 25 de ani. Nu e nicio pro­blemă. Dar, de pe o anumită plat­formă de pe care vorbești cititorului, există și șansa să nu ți-l frîngi. În vremea în care dacă ești un gazetar tînăr, debutant, încerci să nu-l bagi în seamă pe măria-sa, cititorul, cu si­guranță vei fi făcut țăndări. Nu re­comand astfel de atitudini, pe care uneori le întîlnesc la tinerii gazetari, care vor să răstoarne lumea de la primul articol. Habar nu au o gră­madă de lucruri. Mulți dintre ei nici nu știu meserie, nici nu vor s-o în­vețe, dar vor să ia premiul Pu­li­tzer. De fapt, nu, nu vor asta; dacă și-ar dori un premiu ar fi bine. Dar vor doar să ia un salariu cît mai mare, cît mai repede și cu o muncă cît mai puțină.

Republica are foarte mulți colaboratori care scriu. Poate fi astăzi oricine scriitor?

Da. Trăim o democratizare a scri­sului, în momentul de față. Așa se și consideră postacii – scriitori. A dis­părut acea distanță, unde scriitorul era Dostoievski, iar toți ceilalți, ci­titorii. Acum fiecare e un mic Dos­toievski. Dacă stai să-i iei la bani mă­runți, consideră că au același drept. Asta din cauza democratismului in­­ternetului, pentru că atunci cînd, de pildă, ai o carte, o ții în mînă și o ci­tești – nu poți intra în cartea aia. O ții în mînă, o citești, dar nu îi poți răspunde scriitorului respectiv. Pe internet, eu după ce am produs text, într-un timp record de ordinul mi­nu­telor, textul meu este împănat ca un taur de către un banderiliér, cu a­cele țepușe colorate care sînt în­fip­te în el. Așa e. Nu mai e textul meu, e un metatext care se citește îm­pre­ună cu comentariile aferente. Nu mai e doar textul. Mai există obiceiul să se meargă uneori pînă la co­men­tariul 30-40. Atunci observi că pînă acolo se discută textul. De acolo, în­cep să discute comentatorii care fac cunoștință în această arie cre­ată de textul meu, constată cît de cre­tin este autorul textului și ob­ser­vă cît de bine se înțeleg ei între ei. Așa că pe la comentariul 100 și ceva încolo se pot crea și viitoare căsătorii. Și, la urma urmei, nu asta ar fi condiția ideală a scriitorului? Să genereze relații interumane?

Cum credeți că evoluează „jurnalismul noului val”, acest jurnalism independent care pare să prindă amploare, în România de astăzi și care crede că poate schimba lumea?

E bine că există. În special, e bine că există jurnaliștii de in­ves­tigație. E adevărat, cu finanțări de unde or avea ei, de unde se des­cur­că. Dar e bine că mai sînt, chiar dacă puțini, jurnaliști care fac in­ves­tigații, care fac anchete, pentru că marile media, în România, nu mai finanțează așa ceva. Ori as­tăzi, o investigație costă bani, se în­tinde pe săptămîni și e făcută de To­lon­tan și echipa de la „Gazeta Spor­tu­rilor”. Ceilalți nu mai in­vestesc în așa ceva, pentru că nu rentează. Mă va bu­cura întotdeauna să văd puținii, dar încă prezenții, gazetari de in­ves­tigație independenți. Nu ai ne­voie de redacție ca să faci asta, ca să fii jurnalist. Trebuie însă, chiar de unul singur, să respecți niște re­guli ale meseriei.

Și care credeți că sînt aceste reguli ale meseriei?

Cinstea și gramatica, cum spu­nea Caragiale.