Certificat de viu pentru locul de veci

Un pamflet, o caricatură a lumii medicale moderne. Așa poate fi descrisă piesa de teatru „Certificatul”, de Venerus Popa, care a avut premiera sîmbătă seară în Sala Mare de Spectacole „Radu Beligan” a Ateneului Tătărași. Textul, scris acum mulți ani în urmă este încă de actualitate, publicul regăsindu-se în problemele sociale reprezentate pe scenă. Protagonistul, un domn trecut de prima tinerețe, încearcă să-și recupereze un obiect pierdut. Numai că ceea ce pare doar o formalitate, se transformă într-o adevărată luptă cu birocrația. Spectacolul aniversar a marcat 30 de ani de activitate a patru dintre actorii care au urcat pe scenă: Viorel Vârlan, Aurelian Bălăiță, Liliana Vârlan și Gheorghe Șfaițer.

Aproape fără niciun element de decor, un chitarist își face ap­a­ri­­ția în fața publicului și se-așază pe banca din spatele scenei. Începe să cîn­te, în timp ce luminile se sting treptat, iar pe scenă apar decorul și primele trei personaje. Acestea stau la coadă în fața biroului de „O­biecte găsite”, care încă nu s-a deschis, cînd sînt deranjate de un bărbat îm­bră­cat într-un costum gri cu carouri și pă­lărie de aceeași culoare.

Protagonistul (Aurelian Bălă­i­ță) cară după el o servietă volu­mi­noa­să și încearcă să afle cine-i ultimul la rînd și dacă aici își va rezolva pro­­blema. Nu reușește să se lăm­u­reas­că, căci ghișeul se deschide, iar cît ai cli­pi, funcționara (Liliana Vâr­lan) i-a lămurit pe primii trei: mai a­veau nevoie de acte. Resemnați, a­ceștia fac cale-ntoarsă, în timp ce pro­tagonistul scoate din servieta sa un teanc de foi, mîndru că a reușit să le adune pe toate.
Numai că intriga este de­clan­șa­tă rapid de funcționara care îi gă­sește o problemă, îi lipsește certificatul care să ateste că este viu, pre­vă­zut la punctul 48 din lista cu ac­te necesare.

Folkistul actor

Conflictul birocratic prin care trece personajul principal încearcă să exemplifice realitatea din socie­ta­tea românească actuală. Elemen­te­le de dramă, îmbinate cu cele de co­­medie, încearcă să determine pu­blicul la o revoltă socială. Deși a­pa­rent este doar un pamflet la adresa sistemului, întîmplările care sînt de­­ru­late în fața noastră ne stîrnesc a­mintiri despre situații la fel de ri­di­cole.

Continuitatea scenelor este da­t­­ă de melodiile interpretate de chita­rist, care rămîne pe banca din spa­tele scenei pînă la coborîrea cor­ti­nei. Deși el nu se regăsea ca perso­naj în scenariul clasic, regizorul a con­siderat muzica folk o inovare ne­cesară. Versurile și acordurile de chitară sînt completate de personaje pasagere, care fac glume seci, pe ca­re publicul le răsplătește cu rî­se­te zgomotoase și aplauze. „Scuză-mă, mi-ai văzut cumva pisica?”, îi spu­ne o adolescentă înlăcrimată ca­­re își căuta animalul mare și alb, u­nui trecător. „Una mare și albă?! Nu. N-am văzut-o”, îi răspunde acesta în timp ce își continuă drumul.

Seria de întîmplări bizare, con­tinuă cu o vizită la dr. Popa (Viorel Vâr­lan), legist de profesie, care ar tre­bui să-i ofere certificatul care să a­teste că-i viu. Dar cum responsa­bi­li­tatea este pasată de la unul la al­tul, pacientul este trimis la psihiatrie, ginecologie și boli infecțioase, și doar o mică atenție l-a scăpat și de-o vizită la oftalmologie. Ajuns la cabinetele indicate, nimeni nu vrea să constate că protagonistul este să­­nătos și continuă să caute sau să in­venteze boli. Florile, cafeaua și a­tențiile materiale sînt nelipsite în în­cercările disperate ale solicitantului de a-și recupera actul de proprietate pentru locul de veci, fiecare angajat cerîndu-și, fără nicio urmă de ezi­ta­re, recompensa.

Protestat spontan

După ce toate personajele și-au făcut apariția pe scenă, spectatorii cre­deau că spectacolul s-a încheiat și se pregăteau să se ridice de pe sca­une pentru a aplauda. Exact în a­cel moment, din public se ridică un domn trecut de prima tinerețe, cu bar­­bă neagră și ochelari de vedere, ca­re începe să protesteze. „De ce vă bateți joc de munca unor oameni? Medicii muncesc pentru noi”, urlă acesta către scenă, în timp ce printre spectatori se așază un nor de con­fuzie.

Actorii încearcă să-și justifi­ce modalitatea de a face artă, dar pro­testatarul nu acceptă niciun ar­gu­ment și-și continuă revolta. A­bia cînd unul din medicii de pe scenă che­amă paza, iar în sală nu-și face ni­meni apariția, publicul se li­niș­teș­te, înțelegînd că de fapt aceasta es­te ultima scenă din spectacol.Piesa ne provoacă două sentimente total contradictorii: compasiune și am­u­zament. Deși este un pam­flet la a­dresa birocrației, privit cu deta­șa­re te poți identifica în mul­te dintre si­tu­­ațiile prezentate de ac­tori. Revolta aparentului spectator fa­ce din final unul atipic, care poa­te fi a­dăugat pe lista elementelor i­no­va­toare aduse de regizor alături de ver­surile folk dintre scene.