Certificat de viu pentru locul de veci
De pe scena Iașului 21 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Certificat de viu pentru locul de veci 37Un pamflet, o caricatură a lumii medicale moderne. Așa poate fi descrisă piesa de teatru „Certificatul”, de Venerus Popa, care a avut premiera sîmbătă seară în Sala Mare de Spectacole „Radu Beligan” a Ateneului Tătărași. Textul, scris acum mulți ani în urmă este încă de actualitate, publicul regăsindu-se în problemele sociale reprezentate pe scenă. Protagonistul, un domn trecut de prima tinerețe, încearcă să-și recupereze un obiect pierdut. Numai că ceea ce pare doar o formalitate, se transformă într-o adevărată luptă cu birocrația. Spectacolul aniversar a marcat 30 de ani de activitate a patru dintre actorii care au urcat pe scenă: Viorel Vârlan, Aurelian Bălăiță, Liliana Vârlan și Gheorghe Șfaițer.
Aproape fără niciun element de decor, un chitarist își face apariția în fața publicului și se-așază pe banca din spatele scenei. Începe să cînte, în timp ce luminile se sting treptat, iar pe scenă apar decorul și primele trei personaje. Acestea stau la coadă în fața biroului de „Obiecte găsite”, care încă nu s-a deschis, cînd sînt deranjate de un bărbat îmbrăcat într-un costum gri cu carouri și pălărie de aceeași culoare.
Protagonistul (Aurelian Bălăiță) cară după el o servietă voluminoasă și încearcă să afle cine-i ultimul la rînd și dacă aici își va rezolva problema. Nu reușește să se lămurească, căci ghișeul se deschide, iar cît ai clipi, funcționara (Liliana Vârlan) i-a lămurit pe primii trei: mai aveau nevoie de acte. Resemnați, aceștia fac cale-ntoarsă, în timp ce protagonistul scoate din servieta sa un teanc de foi, mîndru că a reușit să le adune pe toate.
Numai că intriga este declanșată rapid de funcționara care îi găsește o problemă, îi lipsește certificatul care să ateste că este viu, prevăzut la punctul 48 din lista cu acte necesare.
Folkistul actor
Conflictul birocratic prin care trece personajul principal încearcă să exemplifice realitatea din societatea românească actuală. Elementele de dramă, îmbinate cu cele de comedie, încearcă să determine publicul la o revoltă socială. Deși aparent este doar un pamflet la adresa sistemului, întîmplările care sînt derulate în fața noastră ne stîrnesc amintiri despre situații la fel de ridicole.
Continuitatea scenelor este dată de melodiile interpretate de chitarist, care rămîne pe banca din spatele scenei pînă la coborîrea cortinei. Deși el nu se regăsea ca personaj în scenariul clasic, regizorul a considerat muzica folk o inovare necesară. Versurile și acordurile de chitară sînt completate de personaje pasagere, care fac glume seci, pe care publicul le răsplătește cu rîsete zgomotoase și aplauze. „Scuză-mă, mi-ai văzut cumva pisica?”, îi spune o adolescentă înlăcrimată care își căuta animalul mare și alb, unui trecător. „Una mare și albă?! Nu. N-am văzut-o”, îi răspunde acesta în timp ce își continuă drumul.
Seria de întîmplări bizare, continuă cu o vizită la dr. Popa (Viorel Vârlan), legist de profesie, care ar trebui să-i ofere certificatul care să ateste că-i viu. Dar cum responsabilitatea este pasată de la unul la altul, pacientul este trimis la psihiatrie, ginecologie și boli infecțioase, și doar o mică atenție l-a scăpat și de-o vizită la oftalmologie. Ajuns la cabinetele indicate, nimeni nu vrea să constate că protagonistul este sănătos și continuă să caute sau să inventeze boli. Florile, cafeaua și atențiile materiale sînt nelipsite în încercările disperate ale solicitantului de a-și recupera actul de proprietate pentru locul de veci, fiecare angajat cerîndu-și, fără nicio urmă de ezitare, recompensa.
Protestat spontan
După ce toate personajele și-au făcut apariția pe scenă, spectatorii credeau că spectacolul s-a încheiat și se pregăteau să se ridice de pe scaune pentru a aplauda. Exact în acel moment, din public se ridică un domn trecut de prima tinerețe, cu barbă neagră și ochelari de vedere, care începe să protesteze. „De ce vă bateți joc de munca unor oameni? Medicii muncesc pentru noi”, urlă acesta către scenă, în timp ce printre spectatori se așază un nor de confuzie.
Actorii încearcă să-și justifice modalitatea de a face artă, dar protestatarul nu acceptă niciun argument și-și continuă revolta. Abia cînd unul din medicii de pe scenă cheamă paza, iar în sală nu-și face nimeni apariția, publicul se liniștește, înțelegînd că de fapt aceasta este ultima scenă din spectacol.Piesa ne provoacă două sentimente total contradictorii: compasiune și amuzament. Deși este un pamflet la adresa birocrației, privit cu detașare te poți identifica în multe dintre situațiile prezentate de actori. Revolta aparentului spectator face din final unul atipic, care poate fi adăugat pe lista elementelor inovatoare aduse de regizor alături de versurile folk dintre scene.
Adaugă un comentariu