Fasole cu ciolan – senzații tari, românești

„Bine ați venit în comuna Răchiteni” – așa te-ntîmpină din drum un panou cît un om, vopsit în culori scorojite și-nfipt la marginea drumului ce șerpuiește ceva mai jos de cimitirul satului Ursărești. Trei cîini jucăuși apar de nicăieri și prind a lătra zgomotos; s-ar lipi de tine, dar îi sperie cele cîteva mașini care se-ndreaptă grăbite spre drumul național. Una dintre ele are-un steguleț prins de oglinda retrovizoare de pe partea șoferului. O pală bruscă de curent face ca tricolorul să fluture zgribulit. „Ioana, ia-o pe-asta mică de-aici. E și frig și întuneric afară, să nu răcească!”, strigă din drum un corp aplecat peste mătură. E seara dinaintea zilei naționale a României și de-asta o să te lași convins mîine, în fața farfuriei aburinde cu ciolan și fasole, dată la primărie. Pentru cine se lasă-nduplecat mai ușor, stă pregătit și-un păhărel de țuică.

Masa caldă s-a anunțat încă de duminică, de la altar, și-n Răchi­teni, și-n Izvoarele, c-așa se procedează cu anunțurile, se trimit la biserică, unde se-adună lume multă. Cel cu 1 Decembrie era scris alături de pro­gramul liturghiilor pe săptămîna ur­mătoare – pe-o bucățică albă de hîr­tie, împăturită o dată și despătu­ri­tă cu migală la sfîrșitul slujbei pen­tru „cîteva anunțuri: din partea pri­măriei…”. Despre cinstea de ziua na­țională știu și cei care nu-s în re­lații bune cu Dumnezeu, c-au prie­teni care merg să asculte cuvîntul Domnului în fiecare duminică și sărbătoare.

„Două la primărie, două la școala de fete…”

Pînă joi, s-a tot dat sfoară prin sate. Cîte-un tricolor fîlfîia din drep­tul stîlpilor de iluminat și-al cîtorva mașini. Algoritmul în care-au prins stegulețele e ușor de ghicit și te tri­mite-n copilărie, pe băncile școlii, la numărătorile caragialiene din doi în doi, pe bucățele de comună. Din șușoteli, se-ngrămădesc curajoase tot soiul de vorbe, dar numai cîteva au și-un miez de-ntîi decembrie. „Primarul cel nou e mai patriot. El a ținut să fie roș, galben și-albastru peste tot, să știe tot moșneagul ce-i azi. Ăla de anul trecut n-a avut bani de drapel, ăsta-i mai descurcăreț, se vede.”

De Ziua Națională a României, s-ar fi adunat și bătrînele pe pode­țele din fața casei, să mai discute ceva cu vecina din stînga sau din dreapta, dar frigul le-a strîns în ca­să, la gura sobei sau la cuptoare, un­de-au pus de mămăligă și-au în­tins tăvi multe cu plăcinte. „Azi ne uităm la știri în casă, maică, că-i frig tare afară. Om ieși noi mîine, cînd s-o încălzi”, strigă de după gar­dul cenușiu, din scînduri șubrezi­te, un cap înfofolit într-un batic ver­de, deasupra căruia șade-un fes ne­gru cu o pană mică, ca de gîscă. „O fi strîns ouăle din coteț” – te gîn­dești și pleci mai departe.

În cale-ți iese tanti Lența, care-a ieșit la magazin că nu mai are pîi­ne. Ochii migdalați și căprui te fi­xează blînzi de sub basmaua mov care-i încadrează chipul trist. „Știu de la televizor că-i ziua României. Ș-apăi, mîndră-s, mămucă, că m-am născut aicea, în Românica. M-aș fi gătit și-n ie, dar i-am dat-o nepoa­tei pentru serbările de la școală.” Bătrînețea n-a lăsat-o decît cu doi dinți în gură și-un smoc de șuvițe albe, în locul părului bogat și ne­gru pe care-l împletea în tinerețe în cozi lungi și bogate. Îi este drag satul. „A­ici am pămînt pe care să-l lucrez și animale la care tre’ să grijesc, să le duc apă și mîncare, de cînd moșu’ o plecat colo sus”.

La adus coceni, fără patriotism

La mormîntul închinat eroilor găsești puhoi de oameni încă de di­mineață. Cîțiva sînt îmbrăcați în costum național – printre ei și primarul. Iau cuvîntul veterani de răz­boi, edilul și directoarea, iar pentru rugăciuni sînt prezenți doi pre­oți, unul ortodox și-unul catolic. A­ici sînt depuse coroane cu tricolo­rul și tot aici se-ncing hore pe me­lodii patriotice. Copiii au și ei un moment al lor. Ei au venit să dan­seze, după un program pregătit la școală, cum se obișnuiește în fi­e­care an. Sînt bucuroși, mici și emo­ționați, astfel că fiecare pas e făcut cu grijă. La sfîrșit sînt pozați și-a­proape toți au cîte-un steguleț fă­cut de mîna lor; îl țin în mîna dreap­tă și-ți dau impresia că face parte din îmbrăcăminte, că pentru a fi ro­mân adevărat trebuie să porți stra­iele ca atare, să zîmbești și să ai un drapel de hîrtie în mînă.

Pe cîmpuri se-observă mișcare. De la depărtare oamenii par niște figurine de smoală care dansează pe-un ritm neauzit de nimeni, prin­tre cocenii rămași în urma culesului de porumb de-acum o lună și căpățînele verzi-albăstrui de var­ză. De dimineață, căruțele-ncărcate cu coceni înoată prin noroiul de pe drum. „N-aveam altă zi, coniță, pen­tru cules, de-asta am și venit amu’. Îs și copiii veniți acasă, au liber de la școală cu unirea asta, știți. Cînd am văzut că prinde a fulgui, n-am mai stat, i-am zis nevestii: femeie, azi îi de strîns de pe ogoare”, spu­ne nea Francisc în timp ce slăbește strînsoarea hamurilor. Are fața ro­șie, iar cîteva broboane de sudoare coboară greoi și-aproape cristali­zîndu-se, pe marginea obrajilor. A­bia așteaptă să ajungă acasă și să înfulece ceva. La cîmp nu și-a adus niciun colț de pîine, s-a gîndit că e frig și că trebuie să termine cît mai repede. Nu înțelege care-i treaba cu steagurile din sat. Spune că el știa și fără că e ziua lui. Din urma căruței, se-aude un mormăit. „Un­de nu-i cap, vai de Căciulă!”. N-o să înțelegi ce-a vrut el să spună decît mai tîrziu, cînd te dumirești că, de fapt, așa i se spune primarului din comună.

„Nicio promoție de-ntîi decembrie. S-a scumpit viața, domnișoară”

Nici țipenie de om după ora trei. Hornurile fumegînde îi tră­dea­ză pe sătenii care s-au adunat în casă. Cei de-aici sărbătoresc în liniște, te gîn­dești. Ai crede că nu-i locuit, dacă n-ai vedea ferestrele cu lumină găl­buie și cîte-o varză, de mări­mea unei mingi de handbal, înfiptă în por­ți­le cu vop­seaua deco­jită. Dintr-un capăt în altul al Ră­chiteniului, numai bucăți de carton tăiate gro­so­lan și imitînd stîngace forme geo­metrice. Sînt prinse de garduri cu o sfoară maronie și-ți dau de veste care ce mai vinde. „Nicio promo­ție de-ntîi decembrie. S-a scumpit via­ța, domnișoară”, spu­ne domnul ca­re a scris cu litere mari de tipar că vinde ceapă, crezînd pro­babil că-s vreun comerciant ambulant. Veci­na lui vinde și ea, cartofi și varză, dar nu e acasă, e plecată de cîteva zile la fiul ei. E-un fel de ba­zar din poartă în poartă așa că dacă vrei să cum­peri ceva, pe-aici găsești aproape orice: de la telecomenzi, la morcovi, ceapă, cartofi, litri de vin, porci sau vite.

Pe seară, în Izvoarele, la crîșma fostului primar, o gloată de băr­bați, care mai tineri, care mai bătrîni, se uită la televizor. „Am întrebat o su­tă de români”, începe vocea de la te­levizor și continuă, distrat, un băr­bat îmbrăcat într-o haină neagră, de fîș – „cît poți să bei de azi și pînă la Crăciun”. Un „he-he” zgomotos um­ple sala și-i dă curaj bărbatul să-i mai ceară o halbă de bere femeii din spatele tejghelei. „Tot în cont”, spune el și-i face șmecherește din ochi. Afară, cîțiva își fumează țiga­ra. „Și, ai fost la fasole?”, începe discuția unul dintre ei. „Ei! Da’ ce, eu nu pot să mănînc acasă de la nevastă? Ascultă ce-ți zic eu, asta nu-i cu ziua drapelului. Tulai, c-au pus politică și-n farfuria cu mîncare!”, îi taie vorba cel care-a fost întrebat.

Pe Facebook, urările au apărut încă din seara zilei de 30 noiembrie, cînd primarul comunei le-a și scris „la mulți ani!” românilor din Răchiteni. Mai tîr­ziu, după festivitate, pe grupul co­mu­nității s-au adu­nat cîteva fil­mu­­le­țe și-un șir de fotografii care să păs­tre­ze „momentele emoțio­nan­te trăi­te alături de cei care au putut și au dorit să participe la acest eveniment deosebit! – 1 De­cembrie, ziua na­țio­nală a Româ­niei”, spune primarul.

Părăsești vatra satului îngîndu­rat. Un miros de fasole străbate de undeva, din stînga. În apro­pie­re, ci­neva taie porcul. Un guițat disperat ți se cuibărește în urechi; ai vrea să-l gonești, dar pînă și aco­peritul urechilor este inutil. Începe să nin­gă și cîțiva fulgi îți gîdilă nasul.

De 1 Decembrie ninge, e semn bun, parcă așa îți spuneau bunicii în copilărie. Jos, plutind într-o bal­tă, se-observă două ambalaje îm­bră­cate în culorile drapelului de ba­toane cu rom. În urechile tale răsu­nă un glas masculin mai vechi și-așa cum îți aduci tu aminte că era la televizor – „Rom. Senzații tari. Românești”.