Biserica online a lui Dan Damaschin

Cînd era mai mic, părintele Dan Damaschin spera să devină medic, însă și-a dat seama că sînt și alte metode prin care un om poate fi vindecat, așa că a ales să fie preot. Mă atenționează încă de la primele vorbe, ridicîndu-și ambele mîini, că toată munca pe care o depune de dimineață pînă seara tîrziu are un scop final – să crească copii care mai tîrziu să devină adulți demni de a intra în Grădina lui Dumnezeu. Pentru asta, prin vorbele sale care-și pierd ecoul în mica biserică din inima Maternității „Cuza Vodă” din Iași, dar și prin postările de pe Facebook, cere ajutorul prietenilor pentru a salva copiii României din a deveni „ori tîlhari, ori cerșetori”. Parohia lui nu este doar cea din biserică – slujește și miilor de oameni care-l urmăresc pe Internet.

A avut parohia lui într-un sat din Iași, însă de cînd a venit în ca­pi­tala Moldovei este preot misionar la Maternitatea „Cuza Vodă”. Ai­ci, spune el, nu mai are doar cîțiva oa­meni care vin în fiecare duminică la biserică, ci întîlnește în fiecare zi su­te de mame fericite că au născut un copil sănătos sau dezamăgite și pier­dute în tristețe din cauza neca­zu­ri­lor. Doctorii îl cheamă, mai ales cînd ei nu mai au ce să facă și, prin ru­gă­ciuni și credință, unele cazuri fără speranță fac cale întoarsă și găsesc lumina. „Sînt preot misionar, adi­că eu trebuie să mă rog la orice oră din zi și din noapte pentru oricine”, spune preotul. L-am așteptat în Bi­serica „Nașterea Domnului” acolo unde, printre icoane și lumînări a­p­rinse, stau stivuite pungi cu ge­cu­­țe, încălțăminte, prosoape sau pă­turi. „Am adus sacoșele astea pen­tru copiii despre care ați scris pe Inter­net”, spune o femeie îmbră­cată în­tr-o geacă albă care-i aco­pe­ră corpul de la gît pînă la ge­nun­chi. Este însoțită de un bărbat, amîndoi își fac cîte-o cruce în fața icoanei Sfin­tei Maria, lasă pungile jos și plea­că, iar din urma lor apa­re un alt băr­bat îmbrăcat în uni­for­mă. „Părin­te, mai sînt două pungi aici, afară, pe scări, cred că le-a lă­sat cineva”, zice în grabă portarul ma­ter­nității.

Este o biserică cu o atmosferă cal­dă – pe pereții ei regăsesc foto­grafii cu părintele și cu zeci de co­pii în jurul lui, cu zîmbete și rîsete. Bi­serica nu arată ca una tradi­țio­na­lă, este un fel de casă cu măsuțe ca­re devin birouri pe care se întind lap­topurile voluntarilor, cu mici de­pozite în fiecare colț și cu rafturi pe care stau documentele Asocia­ți­ei „Glasul Vieții”, de ajutorare a miilor de copii, înființată de părin­te. În fiecare sîmbătă, biserica de­vi­ne și școală, căci în mijlocul ei se în­tinde o masă lungă, din lemn ma­siv, pe care 30 de copii de la sate își așază caietele curate și învață lim­ba română, matematică și engleză. Preotul și profesorii sînt mereu în preajma elevilor de gimnaziu care vin să se pregătească pentru exa­me­ne și, cu răbdare, îi învață di­fe­rența dintre timpurile verbale, cu­lo­rile în limba engleză și află îm­preu­­nă rezultate problemelor de la al­ge­bră sau geometrie. Acum, îmi spu­ne preotul, vor să adauge în „programa bisericii” informatica și să-i în­ve­țe pe copiii despre Internet, să le facă cunoștință și cu „biserica on­li­ne” a lui Dan Damaschin. Credin­cio­șii vin, în fiecare sîmbătă, și le a­duc copiilor pachete cu mîncare.

Un lăcaș fără predici

„Toate canalele astea, Face­book, WhatsApp, Messenger, mă ajută să transmit mesajul. Am foști colegi de liceu care au plecat prin Ame­ri­ca sau în diferite țări și, cînd văd pos­tarea, mă sună și mă întreabă cum pot să ajute. Nu țin predici acolo, fiindcă tot aici, în biserică, ne apro­piem cel mai bine unul de altul”, îmi spune preotul. Vorbește re­pe­de, tare și-l ascultă și cei trei voluntari ai asociației – trei tineri care și-au în­tins laptopurile pe o măsuță din colțul drept al bisericii și care își fac planurile pentru viitoarele pro­iecte ale asociației. Preotul este îm­bră­cat în straie bisericești care-i aco­peră tot corpul, iar ochii te lasă să te pierzi în claritatea și limpezimea lor. „Țin legătura și vorbesc cu unii dintre oamenii din online, însă de puține ori. Prefer să mă sune că așa mai pot face ceva în timp ce vor­besc la telefon, pe cînd scrisul ia mult timp și trebuie să stau să mă concentrez doar acolo. Tot observ că ti­nerii se ascund în spatele scrisului și nici măcar nu mai vor să-și fo­lo­sească glasul”, îmi povestește preo­tul.

În multe dintre postările de pe Facebook ale părintelui sînt strecurate și ironii, comparații sau metafore. Cu ironie vorbește și despre activitatea politicienilor din țara noastră și chiar începe să rîdă cînd își aduce aminte de subiectul ordonanțelor care au scos oamenii în stradă în ultimele săptămîni.

Ce-i drept, pe ici, pe colo, mai apar și comentarii negative, însă nu apucă să le răspundă, că sar alții în apărarea preotului. Dar cînd dis­cu­ția deviază prea mult, dascălul in­ter­­vine și explică. „Ce dacă sînt pre­ot? Am și eu părerile mele și trebuie să mi le arăt. Sigur, scopul meu es­te mîntuirea”, îmi explică Dan Damas­chin, în timp ce-și ridică cu forță umerii lați, lăsînd ca apoi veș­mîn­tul negru să curgă cu repezeală pe în­treg corpul. În multe dintre pos­tă­rile de pe Facebook ale părintelui sînt strecurate și ironii, comparații sau metafore. Cu ironie vorbește și despre activitatea politicienilor din țara noastră și chiar începe să rî­dă cînd își aduce aminte de subiectul ordonanțelor care au scos oamenii în stradă în ultimele săptămîni. Spu­ne că toate taberele politice sînt ipo­crite și se bucură că oamenii au ie­șit în stradă, fiindcă se apropie unii de alții. Însă îmi povestește că nu schim­ba­rea oamenilor este soluția, ci a ges­turilor și a caracte­re­lor. „Au plecat și copiii mei la pro­test și i-am în­trebat ce vor. Corup­ție? Păi nu așa dispare. Copiatul de la școală es­te tot o corupție. Ia să văd că nici tu nu mai copiezi și apoi vor­bim de schimbare”, îmi explică pre­otul.

Dascăl al bisericii online

Adrian l-a cunoscut pe preotul Dan Damaschin acum mai mulți ani, cînd, surprins fiind de activitatea asociației, a decis să se im­plice cum poate. Venit din Boto­șani, într-un oraș necunoscut și fără per­soane familiare în jurul său, proas­pă­tul student la Teologie și-a dat sea­­ma că nu-i așa de ușor să te integre­zi și, mai ales, să plătești și taxele de studiu. S-a angajat ca ospătar, ajutor de bucătar și, din cînd în cînd, mai împărțea pliante, însă banii tot nu-i ajungeau. Atunci a decis să-i po­vestească preotului și a primit ajutor – i-au fost plătite toate taxe­le și a terminat facultatea. Acum ur­mea­ză altă facultate, cea de asis­ten­ță so­cială, tot la Universitatea „Ale­xan­dru Ioan Cuza”, și-mi spune că am­bele au foarte multe în comun. „Ce este părintele pentru mine? Es­te un tată. Chiar dacă acasă are o fa­milie cu patru copii, părintele mai are aici o familie, ne are pe noi”, îmi spune Adrian.

Își scoate telefonul dintr-unul din buzunarele scurte ale vestei pe care o poartă și-mi arată fotografii­le pe care le-a făcut, de curînd, ce­lui de-al doilea centru al asociației, situat în Valea Lupului, aflat acum în cons­trucție. Recent, au primit o donație de peste 3.000 de euro și au montat geamurile clădirii. Și el es­te de acord că îi ajută foarte mult pos­tă­ri­le de pe Facebook, căci sînt mul­ți care au aflat de ei tocmai de acolo. De fapt, Adrian este cel care are acces atît la contul personal, cît și la pagina preotului și, în viitor, spe­ră să lanseze și un site în care să po­ves­tească tot ce fac ei – este un fel de das­căl al acestei biserici on­line. „Oda­tă am vrut să scoatem, în fie­ca­re săp­tămînă, un fel de revistă, dar es­te foarte mult de muncă și nu prea reușim”, îmi mai spune bă­ia­tul, în timp ce se ridică pentru a-mi aduce cîteva pliante. Zîmbește și-mi vor­beș­te cu mult patos despre ceea ce a reușit el să construiască prin volun­tariat – despre sutele de co­pii pe ca­re-i monitorizează și de ca­re are grijă și, mai ales, despre re­la­ția lui cu preotul. Acum nu mai es­te singur în Iași, are o familie, aici, în bi­se­ri­că, iar acasă îl așteaptă și vii­toarea so­ție.

Totul datorită familiei

În timp ce preotul Dan Damas­chin continuă s-o dojenească pe Ma­ria pentru că și-a trimis fiul încăl­țat cu șosete scurte și cu teniși în ta­bă­ra de la munte pe care au organizat-o de curînd voluntarii asociației, pe ușa bisericii intră un copil cu un ghiozdan în spate și înfofolit într-o geacă groasă și neagră. Este fiul pă­rintelui, iar Adrian se grăbește să-mi spună că este deștept și că, acum, mai mult ca sigur n-o să spună prea multe, căci îi este rușine de străini. „Azi am răspuns la religie, era des­pre minuni”, dă băiatul să spună, iar Adrian îl și ia în brațe.
Copilul vrea să devină preot și spune cu voce tare că vrea să ajun­gă la Ierusalim. Ne dezvăluie că ta­tăl lui mai mult ca sigur o să-i dea bi­serica în care stăm lui Adrian, dar că lui o să-i facă alta.

„Fără familie n-ar fi nimic. Am patru copii și toți mi-au adus bine­cu­vîntarea”, îmi spune preotul, în timp ce-și privește fiul. Fiecare copil adu­ce o minune sau o împlinire în via­ța omului, chiar dacă la început spui că o să fie greu, îmi povestește părin­te­le.

La primul lui copil a devenit pre­ot, la al doilea, soția preotului și-a ter­minat studiile, la al treilea copil și-au construit propria casă, deși mulți dintre prietenii de familie tot fă­ceau glume și spuneau c-o să ajungă să doarmă prin canale. Cînd au ajuns la al patrulea copil, soția a trebuit să-și schimbe locul de muncă de e­du­cator de la sat la oraș și a putut veni în Ia­și. Vorbește cu un ton blînd despre fa­milia sa și despre toate schim­­bă­ri­le prin care a trecut. „Da­că ar fi s-o iau de la capăt, aș face to­tul la fel.”