Cu mătura pe șinele de tramvai
1001 de chipuri 27 martie 2017 Niciun comentariu la Cu mătura pe șinele de tramvai 28„Iașul e unu’ din alea foarte curate. Eu așa zic. Acuma nu știu ce părere au ăialalți, dar eu unu știu cum îmi fac treaba”, spune bărbatul aplecîndu-se după un chiștoc pe care îl vîră mai apoi în sac. Îmbrăcat cu o salopetă verde și cărînd după el un sac de gunoi și o mătură, Alexandru cutreieră orașu-n lung și-n lat curățînd fiecare stație de autobuz sau tramvai. Deși are 34 de ani, poartă geaca pe spatele căreia stă scris cu litere gri „Salubris” de 14 ani și cu toate că a avut ocazia să plece, spune că tot aici îi este cel mai bine. Refuză să se gîndească cum ar fi să lucreze „la patron” sau să plece la muncă în străinătate. „Banii aia se duc imediat. După aia ce faci? Bagi mîna în buzunar la alții?!”, zice bărbatul potrivindu-și fesul pe cap.
A ajuns să fie măturător stradal din nevoie. După și-a ispășit pedeapsa pentru furt a fost nevoit să se angajeze, iar după doi ani în care a văzut cum e să primești salariu la sfîrșit de lună, bani munciți și dobîndiți legal, s-a hotărît să-și păstreze locul de muncă. Așa se face că, acum, își întreține soția și pe cei doi copii, trezindu-se în fiecare dimineață, la ora trei jumătate, pregătit să măture stație cu stație. Deși știe că îl așteapă aproape 22 de kilometri ce trebuie parcurși pe jos, nu-și pierde optimismul. Cu un zîmbet larg vorbește despre cît se simte de norocos atunci cînd reușește să prindă o mașină care să-l ducă la capătul traseului.
În spatele genelor lungi, se ascund niște ochi căprui, care se aprind atunci cînd vorbește despre nedreptățile care îi apar în cale. „Deși tre’ să merg atîta drum nu avem niciun beneficiu la transport. Nu ne dă liber la tramvai, ba chiar tre să mai și plătesc taxe pentru gunoi ca orice alt om chiar dacă eu sînt ăla care-l strînge. Îmi plătesc salariul”, e concluzia la care ajunge tînărul. În timp ce vorbește, aruncă priviri fugare împrejur. „Șeful ne supraveghează. Trece cu mașina și se uită să vadă dacă stau de vorbă, dacă am gunoaie-n urmă. Nici măcar n-am timp să mănînc ceva”, spune Alexandru, strîngîndu-și geaca în jurul trupului.
Sare peste pauza de masă, iar uneori nici nu apucă sa-și ducă traseul la capăt în cele opt ore de muncă. „Chiar dacă aici nu e totul perfect, nu m-aș duce să lucrez la patron niciodată. Uneori vine șeful și cu pantofii așa frumoși, lucioși, bate în rigolă și zice «Aici! Aici n-ai măturat bine, e pămînt!»”, zicînd asta, un rîs gros îi face pieptul să-i tremure. Oftează des, dar de fiecare dată zîmbește. O face chiar și atunci cînd spune despre trecătorii recalcitranți care îi ies în cale, de sacii de gunoi îngrămădiți în micuțele coșuri ce atîrnă de stîlpi și de privirile disprețuitoare de care se izbește adesea.
Chiar dacă la început se gîndea la cunoscuți și la prieteni care l-ar putea judeca cînd l-ar vedea așa pe stradă, cu timpul a înțeles că el muncește, nu cerșește și și-a transformat munca-ntr-o misiune. „Vreau să vadă toți ce frumos e Iașul ăsta fără gunoaie care să le stea în cale. Eu dau cu mătura – tre s-o facă cineva și pe asta!”
Adaugă un comentariu