Cu mătura pe șinele de tramvai

„Iașul e unu’ din alea foarte curate. Eu așa zic. Acuma nu știu ce părere au ăialalți, dar eu unu știu cum îmi fac trea­ba”, spune bărbatul aplecîndu-se după un chiștoc pe care îl vîră mai a­­poi în sac. Îmbrăcat cu o salopetă ver­de și cărînd după el un sac de gunoi și o mătură, Alexandru cutreieră o­ra­șu-n lung și-n lat curățînd fiecare sta­­ție de autobuz sau tramvai. Deși are 34 de ani, poartă geaca pe spatele că­re­ia stă scris cu litere gri „Salubris” de 14 ani și cu toate că a avut ocazia să ple­ce, spune că tot aici îi este cel mai bi­ne. Refuză să se gîndească cum ar fi să lu­creze „la patron” sau să plece la mun­că în străinătate. „Banii aia se duc ime­diat. După aia ce faci? Bagi mîna în bu­zunar la alții?!”, zice bărbatul po­tri­vin­du-și fesul pe cap.

A ajuns să fie măturător stradal din nevoie. După și-a ispășit pe­dea­psa pentru furt a fost nevoit să se angajeze, iar după doi ani în care a văzut cum e să primești salariu la sfîrșit de lună, bani munciți și dobîndiți legal, s-a ho­tărît să-și păstreze locul de muncă. Așa se face că, acum, își întreține soția și pe cei doi copii, trezindu-se în fiecare di­mineață, la ora trei jumătate, pre­gă­tit să măture stație cu stație. Deși știe că îl așteapă aproape 22 de kilometri ce tre­buie parcurși pe jos, nu-și pierde op­timismul. Cu un zîmbet larg vor­beș­te despre cît se simte de norocos a­tunci cînd reușește să prindă o ma­și­nă care să-l ducă la capătul traseului.

În spatele genelor lungi, se ascund niște ochi căprui, care se aprind a­tunci cînd vorbește despre nedreptățile ca­re îi apar în cale. „Deși tre’ să merg a­tî­ta drum nu avem niciun beneficiu la tran­sport. Nu ne dă liber la tramvai, ba chiar tre să mai și plătesc taxe pentru gunoi ca orice alt om chiar dacă eu sînt ăla care-l strînge. Îmi plătesc sa­la­riul”, e concluzia la care ajunge tînărul. În timp ce vorbește, aruncă priviri fugare împrejur. „Șeful ne supraveghează. Tre­ce cu mașina și se uită să vadă da­că stau de vorbă, dacă am gunoaie-n ur­mă. Nici măcar n-am timp să mă­nînc ceva”, spune Alexandru, strîn­gîn­du-și geaca în jurul trupului.

Sare peste pa­uza de masă, iar uneori nici nu a­pu­că sa-și ducă traseul la capăt în cele opt ore de muncă. „Chiar dacă aici nu e to­tul perfect, nu m-aș duce să lucrez la patron niciodată. Uneori vine șeful și cu pantofii așa frumoși, lucioși, bate în rigolă și zice «Aici! Aici n-ai măturat bi­ne, e pă­mînt!»”, zicînd asta, un rîs gros îi fa­ce pieptul să-i tremure. Oftează des, dar de fiecare dată zîm­bește. O face chiar și atunci cînd spu­ne despre trecătorii recalcitranți care îi ies în cale, de sacii de gunoi în­grămădiți în micuțele coșuri ce a­tîrnă de stîlpi și de privirile dis­pre­țui­toa­re de care se izbește adesea.

Chiar dacă la început se gîndea la cunoscuți și la prieteni care l-ar pu­tea judeca cînd l-ar vedea așa pe stradă, cu timpul a în­țeles că el muncește, nu cer­șește și și-a transformat munca-ntr-o misiune. „Vreau să vadă toți ce frumos e Iașul ăsta fără gunoaie care să le stea în cale. Eu dau cu mătura – tre s-o fa­că cineva și pe asta!”