Dacă ar fi să o iau vreodată de la capăt, nu aș mai practica niciodată această meserie
Microfonul de serviciu 10 aprilie 2017 Niciun comentariu la Dacă ar fi să o iau vreodată de la capăt, nu aș mai practica niciodată această meserie 6553„John Douglas”, aşa era strigat pe holuri de către poliţiştii italieni. Considerat părintele poligrafului din România, Tudorel Butoi povesteşte cît de greu i-a fost, la început, să-i convingă pe anchetatorii de elită de atunci, cît de utilă va fi aceasta „maşină a adevărului” în interogarea infractorilor. Toată adolescenţa a fugit de oamenii îmbrăcaţi în uniforme albastre şi niciodată nu s-a gîndit că dintr-o simplă întîmplare o să ajungă în final să poarte şi el una identică. De 35 de ani, de cînd se joacă cu psihicul oamenilor, spune că niciodată nu se simte mai bine şi mai liniştit ca atunci cînd se află în amfiteatru, în faţa studenţilor lui. Îi place la nebunie să formeze şi să transmită mai departe tot ceea ce ştie, iar de învăţăcei nu duce niciodată lipsă deoarece, deşi nu face niciodată prezenţa, la cursurile lui amfiteatrele sînt ticsite şi de studenţi de la alte universităţi.
Aţi spus într-un interviu că la 10 ani furaţi, minţeaţi, jucaţi jocuri de noroc şi fugeaţi, mai ales, de securişti. Cît de tare v-a ajutat asta în munca pe care o practicaţi astăzi?
Din punctul meu de vedere, hoţii nu se găsesc în academii sau în biblioteci, ci se găsesc într-o lume reală, o lume interlopă, cu moduri de operare care se schimbă de la o zi la alta. Cu un bibliotecar care vine cu partea teoretică foarte bine pusă la punct, nu se poate face ripostă anti crimă. Pe româneşte, dacă ştii carte, nu înseamnă neapărat că eşti bun criminalist. De altminteri pot spune că în trecutul poliţiilor lumii a existat un personaj, Eugène François Vidocq, care a fost un ocnaş, un întemniţat în puşcăriile Franţei şi căruia i s-a dat, într-o conjunctură mai specială, destinul siguranţei poliţiei franceze. Acest om a spulberat tot ce a înseamnat criminalitatea de vîrf și ocnaşi cu cărţi de vizită, deoarece le ştia mersul. În ceea ce mă priveşte, eram un adolescent într-un oraş dunărean, plin de hoţi, de traficanţi. Jucau barbut, jucau cărţi, ne duceam şi le cumpăram băutură, veneam înapoi, le aduceam, mai le făceam comisioane, biletele le trimiteam la gagicile lor şi aşa mai departe. Trăind lîngă ei, le-am învăţat şi eu mersul şi obiceiurile în aşa fel încît, atunci cînd am intrat în structurile poliţiei, nu am avut surpriza prostălăului care să se mire în fiecare zi de ce a descoperit el. Am avut surpriza plăcută de a mă confrunta cu lucruri despre care ştiam măcar cîte ceva, care nu m-au luat prin surprindere şi așa i-am pus pe hoţi în cap.
Eu sînt departe de modelul tînărului care a citit Sherlock Holmes
Această meserie este o moştenire de familie?
Nu, deloc. Eu provin dintr-o familie în care mama ne-a părăsit de curînd; ea punea degetul, pentru că nu ştia să scrie, iar tatăl meu, care era un funcţionar mărunt, cinstit, se străduia să aducă unicul salariu în casă şi noi ne străduiam să nu îl facem de ruşine şi de rîs. Am avut, ca filon dreapta credinţă, facerea de bine fără răsplată, îmbogăţirea sufletească prin fapte plăcute lui Dumnezeu şi toate celelalte lucruri care nouă ne-au întregit ceea ce alţii îşi satisfăceau prin lăcomia de bani, prin lucruri în afara legii. Deci nu am nicio provenienţă legată de poliţie sau de justiţie. Ba mai mult, fiind student, nimeni nu bănuia vreodată că voi îmbrăca uniforma albastră. Eu îmi vedeam de treaba mea ca toţi ceilalţi studenţi, fiind dintr-un oraş port, Turnu Severin, care avea pieţe libere cu sîrbii, aveam acces la traficul de frontieră şi mai lesnicios luam cafeaua, blugii, cosmeticele pentru fete – le luam de acolo şi le traficam prin Bucureşti. Asta se numea speculă, era infracţiune, dacă mă prindeau, era vai de vieţica mea, deci nu prea iubeam poliţia; fugeam dintr-un cămin studenţesc într-altul, îmi confiscau marfa, îi înjuram. Asta e povestea cu marile pasiuni. Eu sînt departe de modelul tînărului care a citit Sherlock Holmes, care a căzut în fund la Agatha Christie şi şi-a pus el în gînd să se facă poliţist, de mic; care de cînd era pe oliţă a vrut să împartă justiţia. Nu, asta a fost o întîmplare, un har de la Dumnezeu – așa am ajuns aici.
Ştiu că aţi vrut să daţi la Medicină. De ce aţi renunţat?
Medicina cu psihologia, cu toate ştiinţele astea, au nişte trunchiuri comune. Eu am dat la facultatea care m-a pus în faţa efortului de a citi cea mai subţire carte, psihologia, cea mai uşoară şi plăcută. Dacă era să mă ocup eu de alte facultăţi – Chimie, Fizică, ştiinţe exacte, nici acum nu ştiu, spre marea mea satisfacţie, să rezolv problemele alea în care pleacă un tren dintr-un punct A şi se duce într-un punct B şi nu ştiu cu ce viteză merge sau după cîte ore se întîlnesc. Să nu îmi dai din alea că nu le ştiu a face. Scriau colegii mei fizică, trigonometrie – erau niște adevărate legende; nici azi nu știu cum făceau problemele. Mie mi-a plăcut mult tot ceea ce a ţinut de fiinţa omenească: anatomia, fiziologia, psihologia, cu astea m-am întîlnit pe urmă.
Aţi spus că nu puteţi să vă doriţi ceva mai mult decît ceea ce faceţi acum. Ce înseamnă munca de psiholog criminalist?
Să pătrunzi în mintea criminalului, să-i înţelegi modul de gîndire, personalitatea – pentru a putea să identifici în comportamentul lui elementele probatorii, deci astea nu se fac pentru poezie sau pentru nu ştiu ce, se fac pentru meserie. Satisfacţia că am intrat în mintea criminalului nu este pentru mine un lux sau un parcurs hedonist; este o necesitate – fac asta ca să-mi aduc probleme pe masă, corpurile delicte, urmele, amprentele; să ajungă să îmi arate el și să descopere cu propria lui mînă unde a ascuns cadavrele.
Sînteţi considerat părintele tehnicii poligraf din România. Cît de grea a fost lupta pentru introducerea poligrafului în desfăşurarea interogatorului oficial?
Grea de tot. Eu cînd am venit cu poligraful aici era o elită de anchetatori. Toţi au considerat-o o prostie, au intuit-o vulnerabilă din punctul de vedere al emotivităţii. Atunci am pus în discuţie faptul că există cazuri cu autori necunoscuţi şi că măcar la nivel orientativ, de indice, exact unde îi este lui statutul, este imporant. Trebuie precizat că eu nu am venit cu poligraful ca să înlocuiesc probele sau interogatoriu, am vrut să aduc un mijloc tehnic, un auxiliar ajutător. Şi ce crezi că am făcut? Mi-am dat seama că psiholog fiind, între jurişti și anchetatori pregătiţi, îmi va fi greu să conving. De aia am făcut Facultatea de Drept şi mi-am luat în echipa mea de investigatori şi experţi, ofiţeri de judiciar, foarte bine pregătiţi, care s-au convins, mai întîi, ei singuri despre eficienţa poligrafului cînd au văzut hoţii foarte speriaţi de el şi felul în care mărturisesc cînd sînt puşi pe scaun. Şi-au dat seama că poate fi un salt de calitate şi cînd mi-am făcut apropiaţi şi protejaţi dintre cei care erau deja concurenţi pentru noua linie de muncă, lucrurile au fost rezolvate. Cînd vorbeam despre eficienţa poligrafului eu ziceam cinci cuvinte şi ofiţerii de judiciar ziceau toată pledoaria confraţilor lor.
Trebuie să ai mereu vorbele la tine, să îţi meargă gura, ca să fii văzut
Cum reacţionează studenţii cînd vine vorba de această meserie, de profileri?
Sînt foarte entuziasmaţi, toţi vor să se facă profileri, deși habar nu au ce implică. Erau amfiteatre de 120 de locuri şi se duceau să îşi ia scaune din alte clase sau stăteau chiar pe scările amfiteatrului. Vin tot timpul, deşi ştiu că nu fac niciodată prezenţa. Eu mereu am considerat că prezenţa la facultate înseamnă inchiziţie. Veneau copii de la facultăţi tangente, cu iubitele lor. Îi mai întrebam de unde sînt, că nu îi mai văzusem niciodată şi îmi răspundeau – ba unul de la Arhitectură, unul de pe la Medicină şi îi invitam pe toţi să ia loc.
Aţi spus că ei trebuie să studieze oamenii mai mult decît cărţile.
Asta e cel mai important. Niciodată nu le spun să nu citească, să nu studieze, dar în meseria asta cărţile sînt la mîna a doua, pe cînd omul e la mîna întîi. Fapta reală e aici, nu mă apuc să citesc despe ce e vorba cînd am omul în faţă.
Aţi fost denumit de către revista italiană „Detective and Crime”, John Douglas de România. Cum vi s-a părut această comparaţie cu iniţiatorul Biroului de Investigaţie Comportamentală al FBI-ului?
Savuros. Este măgulitoare această comparaţie pentru mine. Şcoala italiană m-a impresionat mult, am cunoscut acolo pe Francesco Bruno, pe Carmelo Lavorino, Natale Fusaro într-un periplu de predare a lecţiilor de către mine, în respectivele zone. O întîmplare amuzantă s-a petrecut cînd predam la Aula Questura di Roma, unde erau numai poliţişti de mare anvergură din Italia; ăştia cînd au auzit că vine un poliţist din România, psiholog criminalist, au avut oamenii rezerva pe care o au în general faţă de Est şi de specialiştii din Est. Fiind însoțit de foarte mulţi şefi de poliţie, de structuri criminalistice, vreo 12 în total, eu în mijlocul lor, ca în filme, urcăm în Aula Questura di Roma. În sală erau 15 oameni. Am crezut prima dată că am greşit, 15 oameni – noi 12 în prezidiu şi ei 15 în sală, cred că ăia care s-au aflat în trecere pe acolo. Eu am apucat să îmi intru în rol, le-am şi predat lucruri foarte frumoase, interogatoriul psihanalitic, anchetă pe care astăzi nu o ştiu mulţi din lumea asta. Am predat şi urma după-amiază să discut despre „Macchina de la verita”, adică exact despre acest poligraf şi despre ce facem noi cu el. Am plecat dezamăgit, am luat masa cu gazdele, mi-a fost jenă să le zic „duceţi-vă, mă, şi voi, aduceţi nişte oameni în sală” şi mi-am văzut de treabă. Ştiam că la ora 18.00 trebuia să mă duc să predau. Am auzit zumzăitul mulţimii încă de cînd am pus piciorul pe primele trepte, n-a fost un spătar să nu aibă haină pusă pe el, era suprasaturat de oameni. Profesioniştii se simt între ei şi ăia 15 au dat duma mai departe, au zis că „fraierul ăla are ce să ne spună” şi am avut o satisfacţie deosebită că un poliţist din Est poate fi comparat cu John Douglas şi poate să îi facă pe alţi meseriaşi să îşi ia notiţe. Am mai zăbovit eu pe la ei, iar cînd să plec înapoi, că se terminase colaborarea între poliţia italiană şi cea română, cu un regret deoarece învăţasem şi cum stă treaba cu vagabonţeala italiană, trebuia să plec, dar am primit o ofertă de la Universitatea „Sapienza” să rămîn şi să predau acolo. „Calci pe doctori şi criminologi ca pe dude”, au zis, voiau neapărat să le fac nişte expuneri cu interogatoriul psihanalitic şi psihanaliză şi am mai stat şi cu asta o grămadă de timp prin Italia.
În emisiunea „Psihologia crimei” investigaţi mereu diverse cazuri. Vă mai amintiţi primul caz la care aţi lucrat?
Din păcate nu şi nici nu am un clasament în minte să zic că pe ăla mi-l amintesc şi e pe primul loc. Nu îmi amintesc, nu le localizez. Tot timpul ştiu că am lucrat în colective de specialişti, asta a fost marea mea problemă. Generaţia mea la Poliţia Capitalei, pe ripostă anti-crimă violentă, a fost compusă din oameni strălucitori, unii mult mai buni decît mine, dar nu au cochetat şi cu viaţa universitară, au rămas în discreţie acţiunile lor de laborator de criminalistică sau de investigaţie. Mult mai buni, spumoşi, adevărate legende, dar nu au pătruns în vizibilitate, ei nu au avut abilitatea să comunice cu alţi oameni – trebuie să ai mereu vorbele la tine, să îţi meargă gura ca să fii văzut. Ne ajutam mult, ăştia de la poliţia capitalei, veneam cu ipoteze care mai de care. Era mîncarea, băuturica şi infractorul.
E foarte greu ca cineva să înţeleagă că, în timpul comunismului, au fost şi oameni nemanipulaţi
La ce sînteţi atent prima dată cînd lucraţi cu psihicul unui om?
Psihicul unui om este cel mai fragil lucru şi trebuie să ai mare grijă atunci cînd lucrezi cu el. Sînt atent, în primul rînd, la modul în care relaţionează cu mine. Cel mai important este contactul, cît de aplecat este către comunicare, cît de permisiv este atunci cînd vreau să intru în mintea lui, cum priveşte, cum răspunde, cît de prins este în tematica respectivă, ce semne de nervozitate dă, ce semne parazitare are şi de aici pornesc şi elementele fizice: modificarea de paloare, lividitate, roşeaţă, evitarea privirii, modificarea de latenţă în vorbire, ezitare în răspunsuri, tremurul vocii şi vorbirii, sudoare, tremurul mîinilor,înghiţitul în sec, uscarea buzelor. Unii fac şi ameninţări voalate sau sînt foarte agresivi. Cam astea sînt simptomele care apar cînd interoghezi o persoană.
Faceţi profilul fiecărei persoane cu care intraţi în contact?
Nu ai cum să nu o cunoşti aşa. Te obişnuieşti şi nu devine un defect, ci un exerciţiu profesional. Îţi intră în reflex şi începi să fii atent la gesturi, mimică, voce. Manifestările comportamentale vorbesc pentru om, trebuie doar să le laşi să vorbească şi atunci tu să le traduci, cîteodată şi fără să vrei.
Aţi spus că ucigaşii au trăsături specifice. Cum arată un criminal?
Oarecum, dar nu tot timpul. Jean Pinatel, din şcoala franceză, spunea că toţi criminalii au o tipologie anume, o privire care îi deosebeşte de ceilalţi oameni. Există un nucleu al personalităţii criminale care implică impulsivitatea, egocentrismul, labilitatea emoţională şi cel mai important, agresivitatea. Pe toate le găseşti la un infractor.
Apropo de Jean Pinatel, aţi spus că în fiecare om este ascuns, mai bine sau nu, un criminal. Ce îi trebuie unui om ca să îl scoată la iveală?
Educaţia. Noi cînd ne naştem, sîntem bioinstinctuali, cu o conduită hedonică, un copilaş din ăla care vrea să scuipe, să orăcăie, să zbiere, încalcă toate normele, dar pe parcurs îşi interiorizează răul din el, iar infractorul este încet, încet, îndepărtat. Învaţă să fie civilizat, îşi asimilează respectul, mila, compasiunea, partea frumoasă. Citeşte, se instruieşte, începe să perceapă ataşamentul faţă de persoana de sex opus ca o chestiune frumoasă, nu să o ia de moţ şi să o tîrască în tufă, cum ar fi făcut primitivul din el. Unii reuşesc acest proces de socializare, alţii din păcate nu. Tot de gradul de educaţie depinde. Omul e ca un aluat pe care îl dospeşti cu făină, cu apă, sare şi îl bagi cuptor. Cuptorul ăsta e societatea. Acolo aluatul nostru se coace, se maturizează sau nu; acolo este cineva sau nu, care să îl întoarcă de pe o parte pe alta și se poate şi arde din cauza focului.
Ce luaţi cu dumneavoastră cînd plecaţi seara de la muncă?
Nimic. Am ieşit pe poarta poliţiei şi s-a terminat. Eu am intrat în învăţămîntul universitar de la gradul de asistent, pînă la profesor plin, doctorate, duble licenţieri, am intrat în competiţie cu alţi profesori universitari pe locurile scoase la concurs. Cum mai făceam eu toate astea dacă luam ceva din cîte un caz cu mine, acasă? Cînd ies de la poliţie sînt concentrat numai pe problemele mele: studiu, carte, analiză de caz, altfel nu te ia nimeni în seamă.
Aţi avut parteneriate cu instituţii din America şi din Europa. Nu v-aţi gîndit niciodată să vă stabiliţi într-o altă ţară?
Este o adevărată poveste despre acest lucru. Eu am călătorit în viaţa mea şi de două ori pe zi cu avionul, că aşa trebuia. După Revoluţie, prin 1993, nu prea mai ţin minte, la Baloteşti a căzut un avion cu 60 de oameni; au murit toţi. Eu sînt psiholog, nu am ce să caut la catastrofe care implică accidente aviatice, dar un şef de al meu de atunci, marele colonel de criminalistică, Vicol Ion, m-a văzut frecînd menta, cum se spune, chiar pe hol. Mi-a spus să îmi dau jos halatul, să cobor și să mergem la Baloteşti. L-a întrebat ce căutăm acolo şi mi-a povestit că a căzut un avion şi că vrea să merg cu el la faţa locului. Aşa că m-am dus şi am văzut această catastrofă. Am stat vreo 11 zile să luăm fiecare pătrăţică şi să o cercetăm, o muncă titanică. Atunci mi-am pus o problemă existenţială şi anume că dacă mă urc în avion, pot să mă prăbuşesc, dacă nu mă urc, nu mor din cauza avionului. Prietenii mei, la mişto, au zis că pot să stau şi la terasă în Centrul Vechi şi vine avionul şi îţi cade în cap. Nu am băgat în seamă şi de atunci eu nu m-am mai urcat în avion. Am ratat, aş putea spune, chiar dacă nu am nici cea mai mică părere de rău, invitaţii în Yokohama, în Noua Zeelandă, în New York, peste tot – le-am dat cu flit, din cauza acelui moment de la Baloteşti. Nu am mai pus piciorul niciodată într-un avion şi de atunci stau în ţărica mea, nici nu mă mai gîndesc să plec pe undeva. Şi mai e ceva, în ţara ta, structura ta socială te implementeză în algoritmi care îţi aduc satisfacţie – ce să caut eu prin alte părţi? Mai bine stau aici la mine, în Munţii Balcani, creez studenţi. Mă întîlnesc cu ei, sînt procurori, judecători, poliţiști, asta e cea mai mare bucurie. Mă întreabă: „Ce faci, profu`?”, hoţii la fel, ăia care ies, mă strigă pe stradă: „Ce faci, barosane?”.
După 35 de ani de muncă în poliţie, aţi hotărît să vă deschideţi un cabinet privat. Acolo trataţi oameni obişnuiţi, dar şi multe vedete autohtone. Mai sînteţi solicitat pentru anumite cazuri?
Am cabinetul meu privat, acolo o tratez şi pe Antonia, şi pe Narcisa a lui Guţă, dar şi pe tanti Ileana. Cîteodată mi se tulbură confortul datorită unor solicitări profesionale în probleme mai dificile. De exemplu, eram acasă şi îmi tăiam viţa de vie, o pasiune de-a mea. Vine poliţia şi îmi spune că mă roagă domnul comandant să merg cu ei pînă la secţie. Am zis că a luat foc ceva, dar cînd colo ei au prins un infractor, voiajor, de ăştia care fură din diverse localităţi, care nu voia să stea cu nimeni de vorbă în afară de mine. Cînd am ajuns acolo l-am recunoscut, un infractor de ăsta, de meserie, cu vreo 30 de ani de puşcărie, de nenumărate ori a avut contacte cu mine, inclusiv testări poligraf, l-au prins şi îl dădeau ca autor cert în diverse spargeri de seifuri. Cînd l-au adus în Bucureşti, omul a recunoscut locurile pe unde a fost, tinerii noştrii ofiţeri au încercat să facă cu el o anchetă, cum i-a dus pe ei capul şi ăla a zis că nu mai vrea să vorbească cu ei. „Eu am ani de puşcărie cum nu ai tu vîrstă, vreau să vorbesc cu Butoi”; mă cunoştea din alte cazuri şi a apreciat tratamentul şi în primul rînd grija faţă de el ca om, atît cît se putea. Mi-a povestit tot, de la cap la coadă şi cînd l-am întrebat de ce nu a vrut să vorbească cu ofiţerii mi-a răspuns că nu s-au purtat frumos, că el e infractor de carieră şi vrea să fie respectat. A scris 11 pagini şi a recunoscut tot. Depinde foarte mult, ca poliţist, de cum te porţi cu unii dintre ei. Pentru asta trebuie să ai nas – să ştii care şi cum.
Ce a însemnat perioada comunistă pentru dumneavoastră?
Nu prea am avut timp nici să somatizez, nici să o asimilez. Perioada comunistă a fost ca o carte pentru mine. Eu cînd veneam, hoţii erau pe hol, unii cu cătuşe, alţii cu lanţuri, ofiţerii după ei. Nu aveam nicio treabă cu comunismul, el era cu ale lui, eu eram cu hoţii mei. Se făceau prin alte zone muşamalizări, dar la mine nu. Cum să numesc eu altfel un criminal, dacă nu exact ceea ce este el? E foarte greu ca cineva să înţeleagă că, în timpul comunismului, au fost şi oameni nemanipulaţi.
Aţi participat la Revoluţie sau la Mineriadă?
Nu, Dumnezeu e mare cu mine. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că sînt un om iubit de Dumnezeu. În oraşul Baia Mare se înregistrase primul act de terorism posibil în România. Un oarecare Gicu Ivan fusese aruncat în aer prin stabilirea contactului de la maşină şi atunci noi, fuseserăm detaşaţi la Baia Mare să găsim făptuitorii acestui act de terorism, în paralel, cei din Bucureşti şi Timişoara au pus de-o lovitură de stat. Asta a fost prima dată cînd m-a ferit Dumnezeu. La Mineriadă eram ofiţer, la mine în cabinet, şi minerii au trecut pe străzi îndreptîndu-se spre Cotroceni. Minerii nu au avut treabă cu noi, au venit la Poliţia Capitalei, pe platou, s-au dus la compartimentele de jos, au spart nişte geamuri, dar s-au oprit şi au plecat în treaba lor. Mă bucur din suflet că nu am participat la aceste evenimente pentru că psihologia mulţimii te prinde, te cooptează şi îţi dă idei. La aceste evenimente nimeni nu a avut caracter vizionar, să ştie cu cinci mutări ce se va întîmpla, au participat oamenii în funcţie de conjuncturi.
Aţi văzut atîtea lucruri, care pe un om obişnuit l-ar putea traumatiza. Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră în urma acestei meserii?
Atît de mult încît, acum, cînd mă uit la un cadavru, eu am curiozitatea să văd pe unde a intrat glonţul, pe unde a ieşit, ce vase de sînge sau nervi sînt afectate – deci am cu totul o altă comutare şi mă interesează problematica ştiinţifică. Eu nu mă duc acolo pentru a fi imprsionat de gravitatea morţii, de cum am plecat de la birou vreau să vorbesc cu medicul legist, să văd din ce unghi s-a tras. Acolo cam toată lumea este detaşată de grotescul situaţiei. Să vezi cum se mănîncă lîngă un cadavru!
Unii oameni mai au, pe lîngă muncă, alte pasiuni prin care se eliberează. Dumneavoastră aveţi astfel de pasiuni?
Îmi place să predau, în amfiteatru e catharsisul meu, însă, dacă ar fi să o iau vreodată de la capăt, să îmi schimb destinul profesional, nu aş mai practica niciodată această meserie. Îţi dai seama, dacă mi-ar adresa numai cineva întrebarea asta – ce şansă uriaşă mi se oferă de a face altceva! Este ceva extraordinar! Eu cred că numai idioţii răspund că ar face tot ce au făcut şi pînă acum. Aş face cu totul altceva, asta am văzut cum e – gata! Aș face Medicină, Arhitectură, Agricultură; aș vrea, chiar, să am o seră imensă, toată plină cu legume!
Adaugă un comentariu