Dacă ar fi să o iau vreodată de la capăt, nu aș mai practica niciodată această meserie

„John Douglas”, aşa era strigat pe holuri de către poliţiştii italieni. Considerat părintele poligrafului din România, Tudorel Butoi povesteşte cît de greu i-a fost, la început, să-i convingă pe anchetatorii de elită de atunci, cît de utilă va fi aceasta „maşină a adevărului” în interogarea infractorilor. Toată adolescenţa a fugit de oamenii îmbrăcaţi în uniforme albastre şi niciodată nu s-a gîndit că dintr-o simplă întîmplare o să ajungă în final să poarte şi el una identică. De 35 de ani, de cînd se joacă cu psihicul oamenilor, spune că niciodată nu se simte mai bine şi mai liniştit ca atunci cînd se află în amfiteatru, în faţa studenţilor lui. Îi place la nebunie să formeze şi să transmită mai departe tot ceea ce ştie, iar de învăţăcei nu duce niciodată lipsă deoarece, deşi nu face niciodată prezenţa, la cursurile lui amfiteatrele sînt ticsite şi de studenţi de la alte universităţi.

Aţi spus într-un interviu că la 10 ani furaţi, minţeaţi, jucaţi jocuri de noroc şi fugeaţi, mai ales, de securişti. Cît de tare v-a ajutat asta în munca pe care o practicaţi astăzi?

Din punctul meu de vedere, ho­ţii nu se găsesc în academii sau în biblioteci, ci se găsesc într-o lume re­ală, o lume interlopă, cu moduri de operare care se schimbă de la o zi la alta. Cu un bibliotecar care vine cu partea teoretică foarte bine pusă la punct, nu se poate face ripostă anti crimă. Pe româneşte, dacă ştii carte, nu înseamnă neapărat că eşti bun criminalist. De altminteri pot spu­ne că în trecutul poliţiilor lumii a existat un personaj, Eugène François Vi­docq, care a fost un ocnaş, un în­tem­niţat în puşcăriile Franţei şi că­ruia i s-a dat, într-o conjunctură mai spe­cia­lă, destinul siguranţei poliţiei fran­ceze. Acest om a spulberat tot ce a înseamnat criminalitatea de vîrf și oc­naşi cu cărţi de vizită, deoarece le ştia mersul. În ceea ce mă pri­veş­te, eram un adolescent într-un oraş dună­rean, plin de hoţi, de traficanţi. Jucau barbut, jucau cărţi, ne du­ceam şi le cumpăram bă­utură, veneam î­na­poi, le aduceam, mai le făceam co­misioane, biletele le trimiteam la ga­gicile lor şi aşa mai departe. Trăind lîngă ei, le-am în­văţat şi eu mersul şi obiceiurile în aşa fel încît, atunci cînd am intrat în struc­turile poliţiei, nu am avut surpriza prostălăului care să se mire în fie­care zi de ce a des­coperit el. Am avut surpriza plăcută de a mă confrunta cu lucruri des­pre care ştiam măcar cîte ceva, care nu m-au luat prin sur­prindere şi așa i-am pus pe hoţi în cap.

Eu sînt departe de modelul tînărului care a citit Sherlock Holmes

Această meserie este o moştenire de familie?

Nu, deloc. Eu provin dintr-o fa­milie în care mama ne-a părăsit de curînd; ea punea degetul, pentru că nu ştia să scrie, iar tatăl meu, care era un funcţionar mă­runt, cinstit, se străduia să adu­că unicul salariu în casă şi noi ne străduiam să nu îl facem de ruşine şi de rîs. Am avut, ca filon dreapta credinţă, facerea de bine fără răs­plată, îmbogăţirea sufletească prin fapte plăcute lui Dumnezeu şi toate celelalte lucruri care nouă ne-au în­tregit ceea ce alţii îşi satisfăceau prin lăcomia de bani, prin lucruri în afa­ra legii. Deci nu am nicio pro­ve­nienţă legată de po­liţie sau de justiţie. Ba mai mult, fiind student, nimeni nu bănuia vreo­da­tă că voi îmbrăca uni­forma al­bas­tră. Eu îmi vedeam de treaba mea ca toţi ceilalţi studenţi, fiind dintr-un oraş port, Turnu Se­ve­rin, care avea pieţe libere cu sîrbii, aveam acces la traficul de fron­tie­ră şi mai lesnicios luam cafeaua, blu­gii, cosmeticele pen­tru fete – le luam de acolo şi le traficam prin Bucu­reşti. Asta se numea speculă, era in­frac­ţiune, dacă mă prin­deau, era vai de vieţica mea, deci nu prea iubeam po­liţia; fugeam din­tr-un cămin stu­den­ţesc într-altul, îmi confiscau marfa, îi înjuram. Asta e povestea cu ma­ri­le pasiuni. Eu sînt departe de mode­lul tînărului care a citit Sherlock Hol­mes, care a căzut în fund la Agatha Christie şi şi-a pus el în gînd să se facă poliţist, de mic; care de cînd era pe oliţă a vrut să îm­partă justiţia. Nu, asta a fost o în­tîm­plare, un har de la Dumnezeu – așa am ajuns aici.

Ştiu că aţi vrut să daţi la Medicină. De ce aţi renunţat?

Medicina cu psihologia, cu toate ştiinţele astea, au nişte trunchiuri co­mune. Eu am dat la facultatea care m-a pus în faţa efortului de a citi cea mai subţire carte, psihologia, cea mai uşoară şi plăcută. Dacă era să mă o­cup eu de alte facultăţi – Chimie, Fi­zică, ştiinţe exacte, nici acum nu ştiu, spre marea mea satisfacţie, să re­zolv problemele alea în care pleacă un tren dintr-un punct A şi se duce într-un punct B şi nu ştiu cu ce viteză mer­ge sau după cîte ore se întîlnesc. Să nu îmi dai din alea că nu le ştiu a face. Scriau colegii mei fizică, trigo­nometrie – erau niște adevărate le­gen­de; nici azi nu știu cum făceau problemele. Mie mi-a plăcut mult tot ceea ce a ţinut de fiinţa ome­neas­că: anatomia, fiziologia, psihologia, cu astea m-am întîlnit pe urmă.

Aţi spus că nu puteţi să vă doriţi ceva mai mult decît ceea ce faceţi acum. Ce înseamnă munca de psiholog criminalist?

Să pătrunzi în mintea crimina­lului, să-i înţelegi modul de gîn­dire, personalitatea – pentru a putea să i­dentifici în comportamentul lui ele­mentele probatorii, deci astea nu se fac pentru poezie sau pentru nu ştiu ce, se fac pentru meserie. Satis­fac­ţia că am intrat în mintea criminalului nu este pentru mine un lux sau un parcurs hedonist; este o necesitate – fac asta ca să-mi aduc probleme pe masă, corpurile delicte, urmele, amprentele; să ajungă să îmi arate el și să descopere cu propria lui mînă unde a ascuns cadavrele.

Sînteţi considerat părintele tehnicii poligraf din România. Cît de grea a fost lupta pentru introducerea poligrafului în desfăşurarea interogatorului oficial?

Grea de tot. Eu cînd am venit cu poligraful aici era o elită de an­che­tatori. Toţi au considerat-o o pros­tie, au intuit-o vulnerabilă din punctul de vedere al emotivităţii. Atunci am pus în discuţie faptul că există caz­uri cu autori necunoscuţi şi că mă­car la nivel orientativ, de indice, e­xact unde îi este lui statutul, este im­porant. Trebuie precizat că eu nu am venit cu poligraful ca să în­lo­cuiesc pro­bele sau interogatoriu, am vrut să aduc un mijloc tehnic, un auxiliar ajutător. Şi ce crezi că am făcut? Mi-am dat seama că psiho­log fiind, între jurişti și anchetatori pregătiţi, îmi va fi greu să conving. De aia am făcut Facultatea de Drept şi mi-am luat în echipa mea de in­ves­tigatori şi experţi, ofiţeri de judiciar, foarte bine pregătiţi, care s-au convins, mai întîi, ei singuri despre efi­cienţa poligrafului cînd au vă­zut hoţii foarte speriaţi de el şi felul în care mărturisesc cînd sînt puşi pe sca­un. Şi-au dat seama că poate fi un salt de calitate şi cînd mi-am fă­cut apropiaţi şi protejaţi dintre cei care erau deja concurenţi pentru no­ua linie de muncă, lucrurile au fost rezolvate. Cînd vorbeam despre efi­cienţa poligrafului eu ziceam cinci cuvinte şi ofiţerii de judiciar zi­ceau toată pledoaria confraţilor lor.

Trebuie să ai mereu vorbele la tine, să îţi meargă gura, ca să fii văzut

Cum reacţionează studenţii cînd vine vorba de această meserie, de profileri?

Sînt foarte entuziasmaţi, toţi vor să se facă profileri, deși habar nu au ce implică. Erau amfiteatre de 120 de locuri şi se duceau să îşi ia scaune din alte clase sau stăteau chiar pe scările amfiteatrului. Vin tot timpul, de­şi ştiu că nu fac niciodată pre­zen­ţa. Eu mereu am considerat că pre­zen­ţa la facultate înseamnă inchi­zi­ţie. Veneau copii de la facultăţi tan­gente, cu iubitele lor. Îi mai întrebam de unde sînt, că nu îi mai vă­zu­sem niciodată şi îmi răs­pun­deau – ba u­nul de la Arhitectură, unul de pe la Medicină şi îi invitam pe toţi să ia loc.

Aţi spus că ei trebuie să studieze oamenii mai mult decît cărţile.

Asta e cel mai important. Nicio­dată nu le spun să nu citească, să nu studieze, dar în meseria asta căr­ţile sînt la mîna a doua, pe cînd o­mul e la mîna întîi. Fapta reală e aici, nu mă apuc să citesc despe ce e vor­ba cînd am omul în faţă.

Aţi fost denumit de către revista italiană „Detective and Crime”, John Douglas de România. Cum vi s-a părut această comparaţie cu iniţiatorul Biroului de Investigaţie Comportamentală al FBI-ului?

Savuros. Este măgulitoare aceas­tă comparaţie pentru mine. Şcoala italiană m-a impresionat mult, am cunoscut acolo pe Francesco Bruno, pe Carmelo Lavorino, Natale Fusaro într-un periplu de predare a lec­ţi­ilor de către mine, în respectivele zo­ne. O întîmplare amuzantă s-a pe­trecut cînd predam la Aula Questura di Roma, unde erau numai poli­ţişti de mare anvergură din Italia; ăştia cînd au auzit că vine un poliţist din România, psiholog criminalist, au avut oamenii rezerva pe care o au în general faţă de Est şi de specialiştii din Est. Fiind însoțit de foarte mulţi şefi de poliţie, de structuri criminalistice, vreo 12 în total, eu în mij­locul lor, ca în filme, urcăm în Aula Questura di Roma. În sală erau 15 oameni. Am crezut prima dată că am greşit, 15 oameni – noi 12 în pre­zidiu şi ei 15 în sală, cred că ăia care s-au aflat în trecere pe acolo. Eu am apucat să îmi intru în rol, le-am şi predat lucruri foarte frumoase, in­terogatoriul psihanalitic, anchetă pe care astăzi nu o ştiu mulţi din lumea asta. Am predat şi urma după-amia­ză să discut despre „Macchina de la verita”, adică exact despre acest po­ligraf şi despre ce facem noi cu el. Am plecat dezamăgit, am luat ma­sa cu gazdele, mi-a fost jenă să le zic „duceţi-vă, mă, şi voi, aduceţi nişte oameni în sală” şi mi-am vă­zut de treabă. Ştiam că la ora 18.00 trebuia să mă duc să predau. Am auzit zumzăitul mulţimii încă de cînd am pus piciorul pe primele trepte, n-a fost un spătar să nu aibă haină pusă pe el, era suprasaturat de oameni. Profesioniştii se simt în­tre ei şi ăia 15 au dat duma mai de­parte, au zis că „fraierul ăla are ce să ne spună” şi am avut o satis­fac­ţie deosebită că un poliţist din Est poa­te fi comparat cu John Douglas şi poate să îi facă pe alţi meseriaşi să îşi ia notiţe. Am mai zăbovit eu pe la ei, iar cînd să plec înapoi, că se terminase colaborarea între poliţia italiană şi cea română, cu un regret deoarece învăţasem şi cum stă treaba cu vagabonţeala italiană, trebuia să plec, dar am primit o ofertă de la Universitatea „Sapienza” să rămîn şi să predau acolo. „Calci pe doctori şi criminologi ca pe dude”, au zis, vo­iau neapărat să le fac nişte ex­puneri cu interogatoriul psiha­na­li­tic şi psihanaliză şi am mai stat şi cu asta o grămadă de timp prin Italia.

În emisiunea „Psihologia crimei” investigaţi mereu diverse cazuri. Vă mai amintiţi primul caz la care aţi lucrat?

Din păcate nu şi nici nu am un clasament în minte să zic că pe ăla mi-l amintesc şi e pe primul loc. Nu îmi amintesc, nu le localizez. Tot timpul ştiu că am lucrat în colective de specialişti, asta a fost marea mea problemă. Generaţia mea la Po­liţia Capitalei, pe ripostă anti-crimă vio­lentă, a fost compusă din oa­meni stră­lucitori, unii mult mai buni decît mine, dar nu au cochetat şi cu viaţa uni­versitară, au rămas în discreţie ac­ţiunile lor de laborator de cri­mina­lis­tică sau de investigaţie. Mult mai buni, spumoşi, adevărate legende, dar nu au pătruns în vizibilitate, ei nu au a­vut abilitatea să comunice cu alţi oa­meni – trebuie să ai mereu vorbele la tine, să îţi meargă gura ca să fii văzut. Ne ajutam mult, ăştia de la poliţia capitalei, veneam cu ipo­teze ca­re mai de care. Era mîncarea, bă­uturica şi infractorul.

E foarte greu ca cineva să înţeleagă că, în timpul comunismului, au fost şi oameni nemanipulaţi

La ce sînteţi atent prima dată cînd lucraţi cu psihicul unui om?

Psihicul unui om este cel mai fra­gil lucru şi trebuie să ai mare grijă atunci cînd lucrezi cu el. Sînt atent, în pri­mul rînd, la modul în care rela­ţio­nează cu mine. Cel mai important este contactul, cît de aplecat este către comunicare, cît de permisiv este a­tunci cînd vreau să intru în mintea lui, cum priveşte, cum răspunde, cît de prins este în tematica res­pect­ivă, ce semne de nervozitate dă, ce semne parazitare are şi de aici pornesc şi e­le­mentele fizice: modificarea de pa­­loare, lividitate, roşeaţă, evita­rea privirii, modificarea de latenţă în vorbire, ezitare în răspunsuri, tre­mu­rul vocii şi vorbirii, sudoare, tre­mu­rul mîinilor,înghiţitul în sec, us­ca­rea buzelor. Unii fac şi ameninţări voa­late sau sînt foarte agresivi. Cam astea sînt simptomele care apar cînd interoghezi o persoană.

Faceţi profilul fiecărei persoane cu care intraţi în contact?

Nu ai cum să nu o cunoşti aşa. Te obişnuieşti şi nu devine un de­fect, ci un exerciţiu profesional. Îţi intră în reflex şi începi să fii atent la gesturi, mimică, voce. Mani­fes­tă­rile comportamentale vorbesc pentru om, trebuie doar să le laşi să vor­bească şi atunci tu să le traduci, cî­teodată şi fără să vrei.

Aţi spus că ucigaşii au trăsături specifice. Cum arată un criminal?

Oarecum, dar nu tot timpul. Jean Pinatel, din şcoala franceză, spu­nea că toţi criminalii au o tipologie anu­me, o privire care îi deosebeşte de ceilalţi oameni. Există un nucleu al personalităţii criminale care impl­ică impulsivitatea, egocentrismul, la­bilitatea emoţională şi cel mai im­portant, agresivitatea. Pe toate le gă­seşti la un infractor.

Apropo de Jean Pinatel, aţi spus că în fiecare om este ascuns, mai bine sau nu, un criminal. Ce îi trebuie unui om ca să îl scoată la iveală?

Educaţia. Noi cînd ne naştem, sîntem bioinstinctuali, cu o con­du­ită hedonică, un copilaş din ăla care vrea să scuipe, să orăcăie, să zbiere, încalcă toate normele, dar pe parcurs îşi interiorizează răul din el, iar infractorul este încet, încet, în­depărtat. Învaţă să fie civilizat, îşi asimilează respectul, mila, compasiunea, partea frumoasă. Citeşte, se instruieşte, începe să perceapă ata­şamentul faţă de persoana de sex opus ca o chestiune frumoasă, nu să o ia de moţ şi să o tîrască în tufă, cum ar fi făcut primitivul din el. Unii re­uşesc acest proces de socializare, alţii din păcate nu. Tot de gradul de educaţie depinde. Omul e ca un aluat pe care îl dospeşti cu făină, cu apă, sare şi îl bagi cuptor. Cup­to­rul ăsta e societatea. Acolo aluatul nostru se coace, se maturizează sau nu; acolo este cineva sau nu, care să îl întoarcă de pe o parte pe alta și se poate şi arde din cauza focului.

Ce luaţi cu dumneavoastră cînd plecaţi seara de la muncă?

Nimic. Am ieşit pe poarta poli­ţiei şi s-a terminat. Eu am intrat în în­văţămîntul universitar de la gradul de asistent, pînă la profesor plin, doc­torate, duble licenţieri, am intrat în competiţie cu alţi profesori universitari pe locurile scoase la concurs. Cum mai făceam eu toate astea da­că luam ceva din cîte un caz cu mine, acasă? Cînd ies de la poliţie sînt con­centrat numai pe problemele mele: studiu, carte, analiză de caz, altfel nu te ia nimeni în seamă.

Aţi avut parteneriate cu instituţii din America şi din Europa. Nu v-aţi gîndit niciodată să vă stabiliţi într-o altă ţară?

Este o adevărată poveste despre acest lucru. Eu am călătorit în viaţa mea şi de două ori pe zi cu avio­nul, că aşa trebuia. După Revo­luţie, prin 1993, nu prea mai ţin minte, la Ba­loteşti a căzut un avion cu 60 de oa­meni; au murit toţi. Eu sînt psiho­log, nu am ce să caut la catastro­fe care implică accidente aviatice, dar un şef de al meu de atunci, marele co­lo­nel de criminalistică, Vicol Ion, m-a văzut frecînd menta, cum se spune, chiar pe hol. Mi-a spus să îmi dau jos ha­latul, să cobor și să mergem la Ba­loteşti. L-a întrebat ce căutăm acolo şi mi-a povestit că a căzut un avion şi că vrea să merg cu el la faţa locului. Aşa că m-am dus şi am văzut a­ceastă catastrofă. Am stat vreo 11 zile să luăm fiecare pă­trăţică şi să o cercetăm, o muncă tita­nică. Atunci mi-am pus o pro­ble­mă existenţială şi anume că dacă mă urc în avion, pot să mă prăbuşesc, dacă nu mă urc, nu mor din cauza avi­onu­lui. Prietenii mei, la mişto, au zis că pot să stau şi la terasă în Centrul Vechi şi vine avionul şi îţi cade în cap. Nu am băgat în seamă şi de a­tunci eu nu m-am mai urcat în avi­on. Am ratat, aş putea spune, chiar dacă nu am nici cea mai mică pă­rere de rău, invitaţii în Yokohama, în Noua Zeelandă, în New York, pes­te tot – le-am dat cu flit, din cauza acelui moment de la Baloteşti. Nu am mai pus piciorul niciodată într-un avion şi de atunci stau în ţărica mea, nici nu mă mai gîndesc să plec pe undeva. Şi mai e ceva, în ţara ta, structura ta socială te imple­men­te­ză în algoritmi care îţi aduc satis­facţie – ce să caut eu prin alte părţi? Mai bine stau aici la mine, în Mun­ţii Balcani, creez studenţi. Mă întîlnesc cu ei, sînt procurori, jude­că­tori, poliţiști, asta e cea mai mare bucu­rie. Mă întreabă: „Ce faci, profu`?”, ho­ţii la fel, ăia care ies, mă strigă pe stradă: „Ce faci, barosane?”.

După 35 de ani de muncă în poliţie, aţi hotărît să vă deschideţi un cabinet privat. Acolo trataţi oameni obişnuiţi, dar şi multe vedete autohtone. Mai sînteţi solicitat pentru anumite cazuri?

Am cabinetul meu privat, a­colo o tratez şi pe Antonia, şi pe Nar­cisa a lui Guţă, dar şi pe tanti Ileana. Cîteodată mi se tulbură confortul da­torită unor solicitări profesionale în probleme mai dificile. De exemplu, eram acasă şi îmi tăiam viţa de vie, o pasiune de-a mea. Vine poliţia şi îmi spune că mă roagă domnul comandant să merg cu ei pînă la sec­ţie. Am zis că a luat foc ceva, dar cînd colo ei au prins un infractor, voiajor, de ăştia care fură din diverse lo­calităţi, care nu voia să stea cu ni­meni de vorbă în afară de mine. Cînd am ajuns acolo l-am recunoscut, un infractor de ăsta, de meserie, cu vreo 30 de ani de puşcărie, de nenu­mă­rate ori a avut contacte cu mine, in­clusiv testări poligraf, l-au prins şi îl dădeau ca autor cert în diverse spargeri de seifuri. Cînd l-au adus în Bucureşti, omul a recunoscut locu­rile pe unde a fost, tinerii noştrii ofi­ţeri au încercat să facă cu el o an­che­tă, cum i-a dus pe ei capul şi ăla a zis că nu mai vrea să vorbească cu ei. „Eu am ani de puşcărie cum nu ai tu vîrstă, vreau să vorbesc cu Bu­toi”; mă cunoştea din alte cazuri şi a apreciat tratamentul şi în primul rînd grija faţă de el ca om, atît cît se putea. Mi-a povestit tot, de la cap la coadă şi cînd l-am întrebat de ce nu a vrut să vorbească cu ofiţerii mi-a răspuns că nu s-au purtat frumos, că el e infractor de carieră şi vrea să fie respectat. A scris 11 pagini şi a recunoscut tot. Depinde foarte mult, ca poliţist, de cum te porţi cu unii dintre ei. Pentru asta trebuie să ai nas – să ştii care şi cum.

Ce a însemnat perioada comunistă pentru dumneavoastră?

Nu prea am avut timp nici să somatizez, nici să o asimilez. Peri­oada comunistă a fost ca o carte pen­tru mine. Eu cînd veneam, hoţii erau pe hol, unii cu cătuşe, alţii cu lan­ţuri, ofiţerii după ei. Nu aveam nicio treabă cu comunismul, el era cu ale lui, eu eram cu hoţii mei. Se făceau prin alte zone muşamalizări, dar la mine nu. Cum să numesc eu altfel un criminal, dacă nu exact ceea ce este el? E foarte greu ca cineva să înţe­leagă că, în timpul comunismului, au fost şi oameni nemanipulaţi.

Aţi participat la Revoluţie sau la Mineriadă?

Nu, Dumnezeu e mare cu mine. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că sînt un om iubit de Dumnezeu. În oraşul Baia Mare se înregistrase pri­mul act de terorism posibil în Ro­mânia. Un oarecare Gicu Ivan fusese aruncat în aer prin stabilirea contactului de la maşină şi atunci noi, fuseserăm detaşaţi la Baia Mare să găsim făptuitorii acestui act de te­ro­rism, în paralel, cei din Bu­cu­reşti şi Timişoara au pus de-o lovitură de stat. Asta a fost prima dată cînd m-a ferit Dumnezeu. La Mine­ria­dă eram ofiţer, la mine în cabinet, şi minerii au trecut pe străzi îndreptîndu-se spre Cotroceni. Minerii nu au avut treabă cu noi, au venit la Poliţia Capitalei, pe platou, s-au dus la compartimentele de jos, au spart nişte geamuri, dar s-au oprit şi au plecat în treaba lor. Mă bucur din suflet că nu am participat la aceste evenimente pentru că psihologia mul­ţimii te prinde, te cooptează şi îţi dă idei. La aceste evenimente nimeni nu a avut caracter vizionar, să ştie cu cinci mutări ce se va întîmpla, au participat oamenii în funcţie de conjuncturi.

Aţi văzut atîtea lucruri, care pe un om obişnuit l-ar putea traumatiza. Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră în urma acestei meserii?

Atît de mult încît, acum, cînd mă uit la un cadavru, eu am curiozita­tea să văd pe unde a intrat glonţul, pe unde a ieşit, ce vase de sînge sau nervi sînt afectate – deci am cu totul o altă comutare şi mă in­te­resează pro­blematica ştiin­ţi­fică. Eu nu mă duc acolo pentru a fi im­pr­sionat de gra­vitatea morţii, de cum am plecat de la birou vreau să vor­besc cu me­di­cul legist, să văd din ce unghi s-a tras. Acolo cam toată lu­mea este deta­şa­tă de grotescul si­tua­ţiei. Să vezi cum se mănîncă lîngă un cadavru!

Unii oameni mai au, pe lîngă muncă, alte pasiuni prin care se eliberează. Dumneavoastră aveţi astfel de pasiuni?

Îmi place să predau, în amf­i­teat­ru e catharsisul meu, însă, dacă ar fi să o iau vreodată de la capăt, să îmi schimb destinul profesional, nu aş mai practica niciodată această me­serie. Îţi dai seama, dacă mi-ar adresa numai cineva întrebarea asta – ce şan­să uriaşă mi se oferă de a face alt­ceva! Este ceva extraordinar! Eu cred că numai idioţii răspund că ar face tot ce au făcut şi pînă acum. Aş fa­ce cu totul altceva, asta am văzut cum e – gata! Aș face Medicină, Ar­­hitectură, Agricultură; aș vrea, chiar, să am o seră imensă, toată plină cu legume!