Dar infinitul cine-l răzbună?

„Avengers: Infinity war” e exemplul de ce trebuia să fie seria Hobbit. Un film intens, atît de condensat în cele aproape 2 ore și ju­mă­ta­te încît nici nu-ți dai seama cînd s-a terminat. Vă mai amintiți, cred, că cele trei filme din se­ria Hobbit sînt concentrate pe scene foar­te relevante, precum evadări din situații complet ilogice care durează 30 de minute sau a­nalize aprofundate despre filosofia care de­termină creșterea ierbii. Cel de-al treilea film Avengers e chiar atît de condensat încît își permite să-și omoare mai multe personaje em­blematice în primele 15-20 de minute. E u­nul dintre acele filme despre care poți spu­ne că ai ocazia să verși, surprins, popcornul pe scaunul din față, fiindcă n-ai apucat încă să-l termini nici pe jumătate.
Scenariul e destul de cunoscut dacă te-ai uitat la măcar unul dintre trailerele lansate în ultimii ani.

Thanos, inamicul numărul 1 al tuturor galaxiilor, vrea să reunească Pie­tre­le Infinitului sub puterea sa pentru „a putea a­juta” viața din univers – pentru a evita foa­metea și suprapopularea vrea să omoare, com­plet aleatoriu, jumătate din populația fi­ecărei planete. Motivația lui Thanos are în spate o logică de o barbaritate care i-a ajutat pe scenariști să nu irosească prea multe mi­nu­te aprofundînd-o. Și o piatră e în fruntea lui Vision, alta e la Doctor Strange, și de aceea toată acțiunea duce spre o serie de lupte cul­minante care or să aibă loc pe Pămînt.

În ciuda condensării, filmul reușește să lege niște fire logice pierdute de mult timp. Explică mult din poveștile rămase neaprofundate ale personajelor din „Guardians of the Galaxy”, se întoarce, ciclic, la visul lui Iron Man din primul Avengers, cînd era singur pe un cîmp cu toți prietenii lui morți în jurul său. Deși se desfășoară în paralel pe cel pu­țin trei planuri principale, filmul leagă mo­men­tele cheie între ele și înșiruirea poveștilor este suficient de logică încît să nu simți că ai părăsit prea mult timp vreunul dintre planuri.

A fost o decizia înțeleaptă despărțirea de Joss Whedon, care a creionat formidabil li­ni­ile de dezvoltare ale Universului Cinematic Marvel (MCU), dar care ajunsese la un punct în care conflictul cu conducerea Disney, com­pania care deține MCU, afecta concret pro­duc­ția filmelor. Iar frații Russo – Anthony și Joe, care au făcut practic și ultima peliculă impor­tantă care implica și acțiunea din Avengers, și anume „Captain America – Civil War”, aș spune că s-au achitat sclipitor de misiunea lor: să împace viziunea conducerii, destinele a cel puțin zece personaje ce au, separat, propriile filme și dorințele fanilor.

Aștept să văd dacă frații Russo vor scoa­te un „directors cut” în care să apară și cele, esti­mez eu, cel puțin 60 de minute de fil­mări care nu au ajuns în prima versiune a filmului. Altfel vor primi multe mustrări, chiar meri­ta­te. Fiindcă poți să reproșezi că din ultimul Avengers lipsesc momentele lente, chiar moar­te, gurile de aer care să facă filmul respi­ra­bil, altfel pare o scenă neîntreruptă de acțiune care duce spre un deznodămînt satisfă­că­tor, dar care nu o să mulțumească pe nimeni.