Pentru mine, autismul e un fel de întoarcere la ceea ce a fost omul la început, cînd era curat

Interviu cu actrița Manuela Hărăbor

A rămas timpul în loc și nu a mai lăsat nici o urmă vreme de 20 de ani. Manuela Hărăbor și-a păstrat frumusețea și zîmbetul Siminei din filmul „Pădureanca”, iar ochii păstrează în continuare același albastru pătrunzător. Toate perso­najele îi sînt haine pe care trebuie să le dea jos, atunci cînd cade cortina. Altminteri „transpiri și te cocoșezi”.­ ­Le-a purtat cînd a spus „Te iubesc, Te iubesc” pe scena unui teatru sau în cadrul spectacolelor de la circul Globus. Însă ultimul veșmînt pe care l-a dat jos a fost rolul din serialul „Fetele marinarului”, iar acum își poartă cu dragoste singura haină la care nu ar renunța niciodată – rolul de mamă. Pentru fiul ei, Andrei, nu poate juca perfect, cum face pe scenă. Își dă seama că „nu o să ajung niciodată la nivelul lui de sinceritate”, iar asta-i face viața mai frumoasă.

OPINIA VECHE: Toată lumea își a­duce aminte de rolul din filmul „Pă­du­reanca”, chiar dacă au trecut 20 de ani de atunci. Simina vă mai influ­en­țea­ză și astăzi?

MANUELA HĂRĂBOR: Nu mă mai influențează de mult. Am făcut gre­șeala aceasta, de a mă lăsa influențată din cauza lipsei de experiență. În primii ani de facultate, cînd am început să îmi dau sea­ma cît de complexă este meseria pe ca­re o fac, am făcut greșeala. În gene­ral, tinerii actori o fac – aceea de a se în­dră­gos­ti fără echivoc de un personaj pe care îl interpretează și care este și frumos, și puternic. Este chipul iubitei sau iu­bitului și vrei să-i dai totul. Ai de-a fa­ce cu per­so­naje care nu iau cele mai bu­ne hotărîri în viață, care țin la o iubire. Așa a făcut Si­mina, pînă la sfîrșitul filmului, iubirea ei pentru Iorgovan era fă­ră limite, chiar dacă se lasă consolată în brațele lui Șo­fron. Este o latură slabă a per­sonajului, a ființei umane, și lucrul a­cesta l-am în­vă­­țat mai tîrziu.

A fi puternic în viață nu înseamnă a te lăsa doborît de sentimente, ci din con­tră, de a lua aceste sentimente și a le re­con­­strui și remodela pentru a-ți modela su­fletul în cele din urmă. Am învățat mult mai tîrziu, că orice personaj este ca o haină frumoasă pe care o îmbraci la în­ce­­putul unui spectacol sau la începutul u­nui film și pe care îl dezbraci definitiv cînd se lasă cortina sau cînd se termină fil­mările. Nu poți trăi în permanență între do­uă lumi, între două identități. Do­uă sau mai multe, căci poți face mai mul­te ro­luri. Este foarte periculos cînd nu faci lu­crul acesta. Cînd vezi că o idilă nu mer­ge, las-o și mergi mai departe și con­stru­iește-te altfel. Cîn devine patimă, iu­bi­rea de­vi­ne dăunătoare.

O.V.: Cît de mult v-a rămas în­ti­pă­ri­tă în minte Simina?

M.H.: Destul de mult, să zicem un an, doi ani de zile, pînă cînd m-am deș­tep­­tat. A fost așa cam toată perioada fa­­cul­­­tății mele. M-am lăsat purtată de acel vînt nesănătos. Mi-am revenit destul de greu și am învățat că trebuie să las și să ac­cept noi întîlniri.

O.V.: Pădureanca era o femeie pu­ter­nică? 

M.H.: Simina este evident o persoa­nă puternică, dar care înțelege într-un a­nu­­mit fel iubirea, cum o înțelegeam și eu pe vremea cînd aveam 20 de ani. Acum, o văd altfel, nu are nimic pa­­sional în ea. Pa­siunea este o boală. Iubirea este un lu­cru care te face să fii liniștit, să fii rela­xat, să fii luminos. Eu nu cred în lacrimi de iubire. Atunci cînd intervine lacrimă și du­­rere și sfîșiere, devine altceva. Nouă ne pla­ce. Toți poeții și scriitorii au cîntat du­rerea asta din dragoste, dar eu am a­juns la concluzia, după atîția ani de zile și văzînd mai mult din viață și din în­vă­ță­tura creștină de care m-am apropiat în ultimii ani, că acolo un­de este suferință, nu este iubire.

O.V.: Personajul a depășit simplul sta­tut din scenariu și v-a ajutat în via­ța de zi cu zi.  

M.H.: Da a fost o piatră de încercare pentru mine, vorbind acum de experie­n­ța mea de viață. A fost un lucru necesar pe­­n­tru creșterea mea ca om în primul rînd, dar și ca artistă.

Degeaba mă simt eu de 18 ani, că nu o să pot să joc de acum încolo Julieta în veci.

O.V.: De ce nu ați vrut să încercați actoria și în Statele Unite ale Americii?

M.H.: Singurul motiv pentru care am plecat – s-a întîmplat ca în viața mea să apară un om de care m-am îndrăgostit și locuia la New York. Nu am plecat nici­de­cum ca să îmi continui meseria. În ge­ne­ral, nu am fost o persoană care să aler­ge după doi iepuri deodată. Tot timpul am ales, fie un lucru, fie altul, indiferent de repercusiuni. Nu am putut să înșel pe nimeni în așteptări, mi s-a părut corect din partea mea. Atît timp cît am zis „Da”, am șansa de a construi și de a-mi con­­solida căsnicia.

O.V.: Dar a dispărut un „iepure” la un moment dat. Nu v-ați gîndit să ră­mîneți pe cont propriu?  

M.H.: Nu, pentru că eu nu prea m-am adaptat în America. Nu mi-a plăcut foar­­­te mult viața de acolo, drept care, nea­vînd liniștea și negăsind naturalețea de a trăi pe un meleag nou, nici nu m-am gîn­dit să încerc să fac meseria asta. Ai ne­vo­ie de un echilibru.

O.V.: Nu ați stat foarte mult în străinătate. Cum ați găsit industria ci­ne­matografică la întoarcere?  

M.H.: Nu am stat mult, dar am prins a­cea schimbare de generații. Generația veche de regizori pe care o lăsasem fă­cu­se oarecum un coridor și crease un spațiu pen­tru cei nou veniți, era absolut normal. Pe cei nou veniți i-am cunoscut des­tul de greu cînd m-am întors în țară. Cu majoritatea, fiind mai tineri decît mi­ne sau de aceeași vîrstă ca mine, dar fă­cînd faculta­tea atunci, nu am avut un dialog direct și ne-am întîlnit destul de greu. E normal să se întîmple așa, mai ales cînd este o schim­­bare de regim.

O.V.: Totuși, care a fost lucrul care v-a șocat sau nemulțumit cînd v-ați în­tors în România?  

M.H.: Nu a fost un șoc, dar m-a de­ran­jat foarte mult limbajul vulgar care a luat, încet, locul bunului simț. A fost nu nu­mai în cinematografie, ci în toate do­me­niile. Era dezvelirea asta mult prea e­vi­dentă, fără acoperire și fără motivație. Și chiar dacă ar fi cu motivație, tot nu ar trebui să fie. Cred că lucrurile intime tre­bu­ie să rămînă intime. Nu cred că cineva a­re ne­voie de a vedea pe ecran ce se în­tîm­plă în­tre doi oameni dincolo de un să­rut, nu cred că este cazul. Fiecar își continuă ca­zul în funcție de ceea ce crede și simte.

O.V.: Spuneați odată că generația dumneavoastră nu și-a mai găsit di­na­mismul în acele timpuri. Sînteți o gene­rație de compromis?

M.H.: Eu nu consider că fac parte din­tr-o generație de compromis. Din pă­ca­te, sînt alții care ne consideră. Nu știu cît de corect este lucrul acesta. Pur și sim­­plu actorul se izbește de un lucru cît se poate de natural și anume vîrsta. Tre­bu­­ie să te pliezi pe personaje, în primul rînd conform vîrstei. Degeaba mă simt eu de 18 ani, că nu o să pot să joc de a­cum încolo Julieta în veci. A trecut ro­lul Ju­­lietei. Că nu l-am prins, asta e. Nu con­­­tează că eu sînt pregătită să joc Shake­speare acum, nu pot să mai fac roluri de 18 ani, cum nu pot încă să fac un rol ca să joc Regina Mamă, că nu am încă vîr­sta. Iată că întîlnirile astea și în teatru, și în film se produc aleator, nu pentru că un ac­tor ar fi mai talentat decît celălalt. El trebuie să se întîlnească cu perso­na­je conform vîrstei și după aceea, con­form structurii. Vîrsta în primul rînd, pen­­­tru că lucrăm cu fața și corpul. Noi ne expunem vizual, e un lucru pe care nu îl poți controla.

O.V.: Sînteți vulnerabilă la aceste schimbări?  

M.H.: Ești vulnerabil, dar este o vul­n­e­rabilitate pe care tu trebuie să ți-o a­sumi, să o accepți. Trebuie să îți accepți vîr­sta din buletin. Plus sau minus niște a­ni cu care te mai poți juca vizual, cît te mai lasă natura. Apropo de generația tî­nă­ră care spune despre noi că sîntem o ge­nerație învechită. Tinerii regizori în ge­­neral folosesc, creează sau conturează în filmele lor personaje tinere. Nu există per­sonaje de vîrstă medie, dacă stai să te uiți. Există personaje tinere și bătrîne, ni­ci­odată nu o să fie o persoană între două vîrste. Dacă există, este un personaj, dar a­tunci cîți actori de vîrsta aceea sînt și ca­re este posibilitatea ca actorii să joace acel rol? Este un lucru cu care noi ne con­fruntăm, dar repet, trebuie să îl ac­cepți de la bună pornire, din momentul în care te-ai hotărît să te faci actor. Nu sînt atît de multe roluri scrise, nici dacă luăm toa­tă scriitura clasică, pentru a acoperi toa­tă ce­rința care este la ora actuală.

O.V.: Vulnerabilitatea se poate în­toarce împotriva actorului?  

M.H.: Se poate schimba într-un lu­cru dăunător, în primul rînd ca ființă u­ma­­nă. Un om care nu își acceptă vîrsta, in­­­diferent ce meserie face, este un om bol­­nav. Poate cu atît mai mult în meseria noastră și cu atît mai mult în cazul actorilor cu un anumit aspect. Actori sau ac­trițe care au debutat în roluri de juni pri­mi sau june prime, care acceptă greu trecerea într-o altă etapă a vieții, li se pot în­­tîmpla drame.

Faptul că pu­blicul s-a degradat este în totalitate vi­na noastră

O.V.: Dumneavoastră ați avut compromisuri de făcut?

M.H.: Nu prea. Dacă e să luăm toate filmele pe care le-am făcut în perioada dinainte schimbării regimului, pornind de la Pădureanca și pînă în momentul ’89, nu aveam nimic de a face cu re­gi­mul. Nu am jucat în filme care să pro­mo­­ve­ze nici măcar sistemul, darămite va­lorile. De fapt, asta a fost șansa mea, nu că aș fi avut eu o calitate în plus. E­vi­dent, nu cred că aș fi refuzat în vremea aia, nici nu mă consider eroină. Fiind un actor la început de drum, student, probabil că aș fi jucat în fabrici și uzine.

O.V.: Dar și filmele ieșite imediat după Revoluție au avut acest „limbaj vulgar”, de care spuneați. Atunci era o e­vadare?

M.H.: Probabil erau un fel de re­fu­lări. Motivațiile sînt două, pe de o parte e­xista refularea acestor realizatori, regizori și actori. Pe de altă parte, era impresia că doar așa vor cîștiga publicul. Eu cred că am avut teatru și film foarte bun, pe care l-am stricat tot noi. Dacă le dă­deam un lucru de valoare, începînd din ia­nuarie, februarie, 1990 – păstrînd un bun simț – cred că puteam să ne educăm în continuare. Dîndu-i ceva foarte urît, foar­te ușor și vulgar, s-a stricat. Faptul că pu­blicul s-a degradat este în totalitate vi­na noastră. Noi am venit cu propunerea. Actorul și realizatorul de film, sînt direct răs­punzători de generațiile pe care le cresc și pe care le formează. Îi dai ceva rău, va crește rău. Îi dai ceva bun, va fi un om bun.

O.V.: Noul val din cinematografie va reeduca publicul?

M.H.: Nu știu cum vor evolua. Ei de­ocamdată sînt la început de drum. Evident, unui creator de film îi plac lucrurile mai puțin frumoase. Partea urîtă a societății este mult mai at­ră­gă­toare pen­tru creator, pentru actor. A face un perso­naj pozitiv e cu totul banal și plic­tisitor, a crea un personaj malefic este mană ce­reas­că pentru majoritatea. Cu asta se con­fruntă cei de la început de drum, ac­to­rii debutanți, regizorii care fac filmele, chiar filme. Apoi depinde de personalitatea fi­e­­căruia cum continuă. Nu aș vrea să pun verdict acum, apropo de estetica filmelor pe care ei le fac. Nu cred că sînt e­lo­c­ven­te, nu cred că regizo­rul Cristi Puiu se va exprima la fel peste zece ani. Este bine să-i lăsăm să creeze acum, pentru că dau dovadă de talent. Eu cred că ei expe­ri­men­tează, avînd în ve­de­re că este și o so­cie­­tate în care se pe­trec experimente pes­te experimente.

La circ nu sîntem neapărat comici

O.V.: După primele contacte cu lumea teatrului, în ce stadiu se mai află această relație ?

M.H.: Joc la ora actuală într-un spec­­tacol al unei companii independen­te, Un­der­cloud, condus de regizoarea Chris Simion, iar spectacolul se nu­meș­te „Te iu­besc, Te iubesc”. Este o adap­tare după „Ză­pezile de altădată” a lui Du­mitru So­lomon. Cei doi protagoniști sînt tineri: Co­­rina Moise, pe care ați vă­zut-o în „Fe­­tele marinarului” și un actor care a ab­­solvit la Facultatea de Teatru la clasa lui Dionisie Vitcu.

O.V.: Cum se face trecerea de la ac­toria teatrală și cea cinematografică?  

M.H.: Mijloacele sînt total diferite, în mod normal ar trebui să fie cursuri di­fe­rite. Un tînăr ar trebui să înceapă cu niș­te cursuri de actorie film, și apoi de tea­tru. Cea de film implică o lipsă apa­ren­­tă de mijloace, pentru că totul se în­tîm­­plă dincolo de retină și dincolo de orice mușchi facial. În teatru este partea opusă. La cinema ești la jumătate de me­tru distanță de camera de filmat, ecranul îți mărește de zece ori dimensiunea o­chi­lor și a gurii. Într-un teatru ești mic, într-o sală atît de mare, trebuie să te faci înțe­les, auzit, văzut de la distanță, prin ur­ma­re, mijloacele sînt total di­fe­rite. În teatru trebuie să te exteriorizezi, în film trebuie să te interiozezi. De asta, foarte mulți actori care au făcut teatru cu greu s-au putut întoarce să facă film. Întotdeauna este mult mai ușor de la mic să faci mare. Este posibil, dar este mult mai greu.

O.V.: Unde sînteți mai expusă? În tea­tru sau în film?

M.H.: Eu am făcut film prima dată, cu mulți ani înainte de a face teatru. Re­cunosc că mi-a fost foarte teamă în tea­tru în primii ani, pentru că mă simțeam des­co­perită. Simțeam, într-un fel, că descoperirea se făcea dintr-o lipsă de mij­loace, tot timpul mi se părea că fac mai puțin decît ar trebui să fac. Țin min­te, cît am fost tî­nă­ră, că îmi era extrem de greu, aveam un trac mare și nu aveam încredere în mi­ne. Lucrul acesta s-a schim­bat cu trece­rea timpului. Am avut dovada în timpul piesei lui Chris. Aici a fost un fel de trecere, pentru că noi am jucat într-un spațiu non­conformist, unde spectacolul era foar­te aproape și apoi am dus spectacolul pe o scenă clasică și am mărit puțin doza și amploarea gesturilor, a tehnicii pentru o sală foarte mare.

O.V.: Colaborați cu trupa Globus. Este teatru și în circ? 

M.H.: Este și acolo. Am căpătat o foarte mare siguranță pe parcursul a pa­tru ani în circ, fie prin prezentări la spectacolele clasice, fie prin propunerile Brîn­­­dușei Novac. De la crearea unor per­­­so­na­je strict pentru copii – Wilma din E­po­ca de Piatră și Zîna Ciuper­ci­lor – pî­nă la Zoe din „O scrisoare pierdută”, pe care am jucat-o anul trecut. Spec­ta­co­­lul se numea „De ale piticilor lui Ca­ra­gi­ale” și se lega prin scene din trei piese de ale lui Caragiale.

O.V.: Personajele interpretate v-au adus aminte de Margareta Pîslaru, de cînd a interpretat zîna din „Ve­ro­nica”?

Manuela împreună cu fiul ei, Andrei

M.H.: De Margareta mi-am adus a­minte și o aveam în memorie per­ma­nen­t. Într-un fel, mi-a marcat copilăria prin faptul că am cunoscut-o în timpul fil­mă­ri­­lor. Era un fel de personaj de basm pen­tru mine și am iubit-o foarte tare, cum de altfel au iubit-o toți copii.

O.V.: Este o lumea ludică, într-un anume fel. Cum se face această pă­trun­­dere în lumea circului?   

M.H.: Vezi tu, la circ acolo nu sîn­tem neapărat comici. Nu sîntem nici clovni, nici artiști de circ. Noi sîntem un liant. Este o găselniță de-a Brîndușei No­­vac de a face un altfel de spectacol. Se nu­mește tot de circ, pentru că acolo func­ționăm, în circul Globus. Dar nu este tra­­di­țional, este un altfel de spectacol. La un moment dat ar trebui să se nu­meas­că altfel, pentru a nu mai induce în eroare publicul. El zice că vine la circ și acolo ne hăhăim de clovnii care se dau de-a tum­ba. Nu mai există paiațele, nu mai es­te circul de stradă, este un spectacol mult mai evoluat, nou. La un mo­ment dat, Brîn­dușa avea un spectacol la care pro­movarea era ceva de genul: „nu e circ, nu e operă, este ca­po­doperă”. Este alt­ceva.

Mie îmi plac personajele de plan doi, atîta vreme cît au carne pe ele.

O.V.: După rolurile de zînă a ur­mat și cel al mamei din serialul „Fe­te­le ma­rinarului”. Vorbim de altă trans­pu­nere?

M.H.: Uite, o altă experiență cu totul inedită pentru mine. Nu am crezut în via­­­ța mea că am să joc într-un serial de o a­­se­menea anvergură la televiziune, o te­le­­no­velă. După aceea, m-am gîndit și mi-am dat seama că de fapt este ceva între te­leno­velă și serial de televiziune. Pro­pu­­ne­rea și modul de lucru era ca la un se­rial de televiziune, cum făcusem în ur­mă cu cîțiva ani la televiziunea națională, dar era pe sistemul de telenovelă, pentru că trebuia ca acțiunea să se întindă pe 140 de episoade. N-au a­pă­rut decît 70, din lip­să de fonduri. Iarăși un hibrid, pentru că așa este sistemul acum.

Mi-ar plăcea să fac seriale de te­le­vizi­une cu 20 de episoade, niște mini se­rii, pe un scenariu bun. Atît timp cît ai 20 de episoade, poți să îți desfășori ac­țiu­nea puțin mai relaxat. Nu e nici ca un film, unde în 90 de minute trebuie să spui tot. Nici atît de dezlînat ca la o telenovelă, să uiți cînd a început și să nu mai știi cînd se termină. Pînă la urmă cît am dat noi cu „Fetele marinarului” a fost în a­van­tajul nostru. Nu am ajuns să ne facem de ru­și­ne. E mai bine că am lăsat publicului „aș mai fi văzut”, decît „nu se mai termină vreodată?”.

O.V.: Sînteți pă­rinte și în viața rea­lă. Cum s-a făcut tre­­­­cerea de la o ma­mă la cealaltă?

M.H.: Pentru mi­­ne a fost trecerea la o altă etapă și m-am bucurat. Poate aș fi vrut să fiu pusă în situații mult mai evidente pentru raportul acesta, mamă – fiu. Pen­tru mine a fost un lucru bun pentru că am zis că poate cu lucrul acesta voi con­vinge oa­menii din cinema că a venit timpul să in­terpretez mama eroinei și să le do­ve­desc încă o dată, dacă mai e nevoie de do­va­dă, că nu mai vreau să joc e­roina la nes­fîrșit.

Mie îmi plac personajele de plan doi, atîta vreme cît au carne pe ele. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu în prim plan sau dacă s-a întîmplat, nu a fost cu voia mea. Mi-ar plăcea să construiesc personaje de plan doi. A fost într-un film un personaj pe care l-am îndrăgit foarte mult și acolo nu a fost de plan doi, ci de plan șapte. Era „Magnatul” de Șerban Ma­rinescu, în ca­re jucam rolul prie­te­nei personajului prin­­ci­pal, în care a­pă­ream în două sau trei secvențe. Pentru că erau atît de bine scrise, mi-au dat posibilitatea să construiesc ceva.

Avea carne și dovada că am reușit: ani de zile mai tîrziu, după niște difuzări la postul națioanl de televiziune, m-am întîlnit cu Olga Tudorache, care a jucat și ea în film, mi-a zis‚ „Hărăbor, am vă­zut fil­mul aseară, ai reușit”. Pentru mine es­te cea mai bună dovadă că poți să ră­mîi în atenție și cu un lucru atît de mic.

O.V.: Relația cu personajul Călin din „Fetele marinarului” se poate ra­por­ta la cea cu Andrei, fiul dumnea­voastră?

M.H.: Este puțin altfel, oricum este o situație care nu este reală, pentru că bă­ia­tul meu Andrei este autist. Noi nu am de­pășit o anumită barieră în comunicare, el este în continuare și toată viața lui bă­nu­iesc că va fi undeva la vîrsta copi­lă­ri­ei, pe la șase – șapte ani. Da­că ne ajută Dum­nezeu, poate mai că­pă­tăm vreun dar. E cu totul și cu totul alt­ceva. Aici poa­te am fost pusă în situația de a trăi niște experiențe pe care mame de vîrsta mea și cu copii de vîrsta lui Andrei se confruntă. Și anume, cu jun­gla care este în stradă, cu nenorocirile care se pot în­tîm­pla în viața sentimentală a unui băiat, cu durerile și ne­re­u­și­te­le pe care el, din cauza si­tua­ției, nu le-ar fi trăit niciodată. Nu pot să spun că îi mul­țumesc lui Dum­nezeu, nu mi-aș do­ri să fiu în pielea unei mame care nu știe unde-i băiatul sau fata la ora trei noap­tea. Sau să fie ne­fe­ricit, să se îndră­gos­teas­că și să iubească fără speranță de a fi iubit înapoi. Tu te dai cu ca­pul de pereți ca mamă, că nu știi cum să îl ajuți. Sînt lucruri prin care o mamă de adolescent sau de tînăr trece cu greu și în general se în­tîmplă foarte des lucrul a­ces­ta. Uite, eu am alte greutăți, dar am alte bucurii.

O.V.: Mergeți din ce în ce mai des la biserica Radu vodă din București. Îl luați ca pe un loc de refugiu?

M.H.: Nu, nu este nicidecum. Bi­se­ri­ca nu trebuie să fie un loc de refugiu, tre­buie să fie a doua casă pentru orice om creș­tin. Este un loc în care întîlnirea are loc cu Dumnezeu tocmai pentru că a­ceas­tă biserică s-a construit cu ajutorul vo­inței, a sufletului și a Duhului Sfînt. Es­te un loc în care tu participi la toate tai­nele, la toate slujbele. Acolo nu te duci ca la teatru, ca la un loc în care te reculegi sau ca la un spa unde tu te relaxezi și aștepți să îți vină energia din diferite lo­curi. Este un loc viu în care tu, ca suflet, ești pus în comunicare și dialog cu ce se întîmplă acolo. Este greșit spus că o sluj­bă vine din partea pre­o­ți­or către creștini. Este un ciclu, ceva ro­tund. În momentul în care îl conștienti­zezi, de abia atunci crezi că este momentul în care îți redefinești și construiești personalitatea. Știi că ceea ce construiești, o faci cu un scop mult mai î­nalt decît ceea ce vezi în imediata apro­pie­re. Esti dator să duci sufletul mai de­par­te, la fel de pur și curat cum l-ai primit. 

O.V.: Rolul a fost un fel de joc de imaginație „ce ar fi dacă”?

M.H.: Nu, a fost o altă propunere, cum se întîmplă în meseria noastră. Așa am învățat, ca motivație principală pentru a iubi această meserie, că ai șansa ca în­­tr-o viață de om să trăiești „n” vieți de om.

O.V.: Omul nu obosește de la a­tî­tea vieți pe care le duce în spate?

M.H.: Nu. Sînt propuneri. Dacă tu iei lucrul acesta ca pe o haină pe care o îm­­braci și o dezbraci, nu obosești. În mo­m­entul în care vrei să ții toate hainele pe tine, evident că transpiri și te cocoșezi.

În a doua parte a vieții, cînd știi pe ce drum mergi începi să mai arunci din tencuiala veche  

O.V.: Din universul circului, ați în­cer­cat să pătrundeți în universul fiului dumneavoastră?

M.H.: Primele spectacole pe care le-a văzut Andrei au fost spectacolele de circ, pentru că au fost mult mai facile pen­tru el. Mi-a plăcut să fiu în preajma copiilor și să-i văd cum reacționează. În ge­ne­ral, pentru un actor, este foarte bine să ai­bă un public din copii. Acolo este pro­ba sin­cerității, un public de copii cu greu îl minți. În momentul în care îi minți, îți ieși din personaj și doar te pre­faci că faci, el te simte și te părăsește. Nu mai e atent, țipă și rîde. Pentru orice ac­tor este o pia­tră de hotar.

O.V.: „Am patruzeci de ani, ju­mă­ta­te din viață mi-am trăit-o”, spuneați într-un interviu. Ce vreți să faceți în cea­laltă jumătate?

M.H.: Cred că în a doua parte a vieții trebuie să îți cureți sufletul de toate im­­pu­ritățile pe care le-ai adus în anii ti­ne­­reții. Atunci acumulezi și experimen­tezi, pînă cînd îți găsești propriul stil, propriul limbaj. În a doua parte a vieții, cînd știi pe ce drum mergi, începi să te purifi­ci și să te consolidezi, să mai arunci din praf și din tencuiala veche și să păs­trezi tot ceea ce este bun.

O.V.: Un autist trăiește în universul propriu, într-o oarecare însingurare. Această „independență” nu poate să fie și molipsitoare?  

M.H.: Andrei este un autist atipic. De fapt, ei seamănă foarte puțini, nu e­xis­tă decît cîteva note comune care-i fac parte din acest sindrom. Andrei este ati­pic pentru că lui îi place comunicarea, îi pla­ce să fie în spații cu oameni, îi place să cunoască oameni noi. Relația mea este specială pentru că eu mă încarc de curăția și de puritatea lui. Lu­crul acesta m-a schimbat foarte mult și m-a făcut să îmi dau seama că trebuie să a­jung și eu acolo. Pentru mine, autismul este un fel de întoarcere la ceea ce a fost o­mul la început, cînd era curat, cînd nu era pervertit de toate urîciunile societății. Eu nu am văzut pe nimeni în viața mea, ma­tur sau chiar copil care să poată să spună „iartă-mă” cu sinceritatea și can­doa­rea lui Andrei. Mi-am dat sea­ma că nu o să ajung niciodată la nivelul lui de sin­ceritate pentru că nu am cum, trăind în societatea aceasta. Lucrul acesta vreau să îl învăț de la el. Dacă este să fac un lucru spre care să tind în următorii ani, e ceva de genul acesta. Să capăt pu­ritatea, cu­ră­ția și sinceritatea lui pe care am pierdut-o, de fapt, cu toții.

George GURESCU