Pentru mine, autismul e un fel de întoarcere la ceea ce a fost omul la început, cînd era curat
Eveniment 1 noiembrie 2009 Niciun comentariu la Pentru mine, autismul e un fel de întoarcere la ceea ce a fost omul la început, cînd era curat 14Interviu cu actrița Manuela Hărăbor
A rămas timpul în loc și nu a mai lăsat nici o urmă vreme de 20 de ani. Manuela Hărăbor și-a păstrat frumusețea și zîmbetul Siminei din filmul „Pădureanca”, iar ochii păstrează în continuare același albastru pătrunzător. Toate personajele îi sînt haine pe care trebuie să le dea jos, atunci cînd cade cortina. Altminteri „transpiri și te cocoșezi”. Le-a purtat cînd a spus „Te iubesc, Te iubesc” pe scena unui teatru sau în cadrul spectacolelor de la circul Globus. Însă ultimul veșmînt pe care l-a dat jos a fost rolul din serialul „Fetele marinarului”, iar acum își poartă cu dragoste singura haină la care nu ar renunța niciodată – rolul de mamă. Pentru fiul ei, Andrei, nu poate juca perfect, cum face pe scenă. Își dă seama că „nu o să ajung niciodată la nivelul lui de sinceritate”, iar asta-i face viața mai frumoasă.
OPINIA VECHE: Toată lumea își aduce aminte de rolul din filmul „Pădureanca”, chiar dacă au trecut 20 de ani de atunci. Simina vă mai influențează și astăzi?
MANUELA HĂRĂBOR: Nu mă mai influențează de mult. Am făcut greșeala aceasta, de a mă lăsa influențată din cauza lipsei de experiență. În primii ani de facultate, cînd am început să îmi dau seama cît de complexă este meseria pe care o fac, am făcut greșeala. În general, tinerii actori o fac – aceea de a se îndrăgosti fără echivoc de un personaj pe care îl interpretează și care este și frumos, și puternic. Este chipul iubitei sau iubitului și vrei să-i dai totul. Ai de-a face cu personaje care nu iau cele mai bune hotărîri în viață, care țin la o iubire. Așa a făcut Simina, pînă la sfîrșitul filmului, iubirea ei pentru Iorgovan era fără limite, chiar dacă se lasă consolată în brațele lui Șofron. Este o latură slabă a personajului, a ființei umane, și lucrul acesta l-am învățat mai tîrziu.
A fi puternic în viață nu înseamnă a te lăsa doborît de sentimente, ci din contră, de a lua aceste sentimente și a le reconstrui și remodela pentru a-ți modela sufletul în cele din urmă. Am învățat mult mai tîrziu, că orice personaj este ca o haină frumoasă pe care o îmbraci la începutul unui spectacol sau la începutul unui film și pe care îl dezbraci definitiv cînd se lasă cortina sau cînd se termină filmările. Nu poți trăi în permanență între două lumi, între două identități. Două sau mai multe, căci poți face mai multe roluri. Este foarte periculos cînd nu faci lucrul acesta. Cînd vezi că o idilă nu merge, las-o și mergi mai departe și construiește-te altfel. Cîn devine patimă, iubirea devine dăunătoare.
O.V.: Cît de mult v-a rămas întipărită în minte Simina?
M.H.: Destul de mult, să zicem un an, doi ani de zile, pînă cînd m-am deșteptat. A fost așa cam toată perioada facultății mele. M-am lăsat purtată de acel vînt nesănătos. Mi-am revenit destul de greu și am învățat că trebuie să las și să accept noi întîlniri.
O.V.: Pădureanca era o femeie puternică?
M.H.: Simina este evident o persoană puternică, dar care înțelege într-un anumit fel iubirea, cum o înțelegeam și eu pe vremea cînd aveam 20 de ani. Acum, o văd altfel, nu are nimic pasional în ea. Pasiunea este o boală. Iubirea este un lucru care te face să fii liniștit, să fii relaxat, să fii luminos. Eu nu cred în lacrimi de iubire. Atunci cînd intervine lacrimă și durere și sfîșiere, devine altceva. Nouă ne place. Toți poeții și scriitorii au cîntat durerea asta din dragoste, dar eu am ajuns la concluzia, după atîția ani de zile și văzînd mai mult din viață și din învățătura creștină de care m-am apropiat în ultimii ani, că acolo unde este suferință, nu este iubire.
O.V.: Personajul a depășit simplul statut din scenariu și v-a ajutat în viața de zi cu zi.
M.H.: Da a fost o piatră de încercare pentru mine, vorbind acum de experiența mea de viață. A fost un lucru necesar pentru creșterea mea ca om în primul rînd, dar și ca artistă.
Degeaba mă simt eu de 18 ani, că nu o să pot să joc de acum încolo Julieta în veci.
O.V.: De ce nu ați vrut să încercați actoria și în Statele Unite ale Americii?
M.H.: Singurul motiv pentru care am plecat – s-a întîmplat ca în viața mea să apară un om de care m-am îndrăgostit și locuia la New York. Nu am plecat nicidecum ca să îmi continui meseria. În general, nu am fost o persoană care să alerge după doi iepuri deodată. Tot timpul am ales, fie un lucru, fie altul, indiferent de repercusiuni. Nu am putut să înșel pe nimeni în așteptări, mi s-a părut corect din partea mea. Atît timp cît am zis „Da”, am șansa de a construi și de a-mi consolida căsnicia.
O.V.: Dar a dispărut un „iepure” la un moment dat. Nu v-ați gîndit să rămîneți pe cont propriu?
M.H.: Nu, pentru că eu nu prea m-am adaptat în America. Nu mi-a plăcut foarte mult viața de acolo, drept care, neavînd liniștea și negăsind naturalețea de a trăi pe un meleag nou, nici nu m-am gîndit să încerc să fac meseria asta. Ai nevoie de un echilibru.
O.V.: Nu ați stat foarte mult în străinătate. Cum ați găsit industria cinematografică la întoarcere?
M.H.: Nu am stat mult, dar am prins acea schimbare de generații. Generația veche de regizori pe care o lăsasem făcuse oarecum un coridor și crease un spațiu pentru cei nou veniți, era absolut normal. Pe cei nou veniți i-am cunoscut destul de greu cînd m-am întors în țară. Cu majoritatea, fiind mai tineri decît mine sau de aceeași vîrstă ca mine, dar făcînd facultatea atunci, nu am avut un dialog direct și ne-am întîlnit destul de greu. E normal să se întîmple așa, mai ales cînd este o schimbare de regim.
O.V.: Totuși, care a fost lucrul care v-a șocat sau nemulțumit cînd v-ați întors în România?
M.H.: Nu a fost un șoc, dar m-a deranjat foarte mult limbajul vulgar care a luat, încet, locul bunului simț. A fost nu numai în cinematografie, ci în toate domeniile. Era dezvelirea asta mult prea evidentă, fără acoperire și fără motivație. Și chiar dacă ar fi cu motivație, tot nu ar trebui să fie. Cred că lucrurile intime trebuie să rămînă intime. Nu cred că cineva are nevoie de a vedea pe ecran ce se întîmplă între doi oameni dincolo de un sărut, nu cred că este cazul. Fiecar își continuă cazul în funcție de ceea ce crede și simte.
O.V.: Spuneați odată că generația dumneavoastră nu și-a mai găsit dinamismul în acele timpuri. Sînteți o generație de compromis?
M.H.: Eu nu consider că fac parte dintr-o generație de compromis. Din păcate, sînt alții care ne consideră. Nu știu cît de corect este lucrul acesta. Pur și simplu actorul se izbește de un lucru cît se poate de natural și anume vîrsta. Trebuie să te pliezi pe personaje, în primul rînd conform vîrstei. Degeaba mă simt eu de 18 ani, că nu o să pot să joc de acum încolo Julieta în veci. A trecut rolul Julietei. Că nu l-am prins, asta e. Nu contează că eu sînt pregătită să joc Shakespeare acum, nu pot să mai fac roluri de 18 ani, cum nu pot încă să fac un rol ca să joc Regina Mamă, că nu am încă vîrsta. Iată că întîlnirile astea și în teatru, și în film se produc aleator, nu pentru că un actor ar fi mai talentat decît celălalt. El trebuie să se întîlnească cu personaje conform vîrstei și după aceea, conform structurii. Vîrsta în primul rînd, pentru că lucrăm cu fața și corpul. Noi ne expunem vizual, e un lucru pe care nu îl poți controla.
O.V.: Sînteți vulnerabilă la aceste schimbări?
M.H.: Ești vulnerabil, dar este o vulnerabilitate pe care tu trebuie să ți-o asumi, să o accepți. Trebuie să îți accepți vîrsta din buletin. Plus sau minus niște ani cu care te mai poți juca vizual, cît te mai lasă natura. Apropo de generația tînără care spune despre noi că sîntem o generație învechită. Tinerii regizori în general folosesc, creează sau conturează în filmele lor personaje tinere. Nu există personaje de vîrstă medie, dacă stai să te uiți. Există personaje tinere și bătrîne, niciodată nu o să fie o persoană între două vîrste. Dacă există, este un personaj, dar atunci cîți actori de vîrsta aceea sînt și care este posibilitatea ca actorii să joace acel rol? Este un lucru cu care noi ne confruntăm, dar repet, trebuie să îl accepți de la bună pornire, din momentul în care te-ai hotărît să te faci actor. Nu sînt atît de multe roluri scrise, nici dacă luăm toată scriitura clasică, pentru a acoperi toată cerința care este la ora actuală.
O.V.: Vulnerabilitatea se poate întoarce împotriva actorului?
M.H.: Se poate schimba într-un lucru dăunător, în primul rînd ca ființă umană. Un om care nu își acceptă vîrsta, indiferent ce meserie face, este un om bolnav. Poate cu atît mai mult în meseria noastră și cu atît mai mult în cazul actorilor cu un anumit aspect. Actori sau actrițe care au debutat în roluri de juni primi sau june prime, care acceptă greu trecerea într-o altă etapă a vieții, li se pot întîmpla drame.
Faptul că publicul s-a degradat este în totalitate vina noastră
O.V.: Dumneavoastră ați avut compromisuri de făcut?
M.H.: Nu prea. Dacă e să luăm toate filmele pe care le-am făcut în perioada dinainte schimbării regimului, pornind de la Pădureanca și pînă în momentul ’89, nu aveam nimic de a face cu regimul. Nu am jucat în filme care să promoveze nici măcar sistemul, darămite valorile. De fapt, asta a fost șansa mea, nu că aș fi avut eu o calitate în plus. Evident, nu cred că aș fi refuzat în vremea aia, nici nu mă consider eroină. Fiind un actor la început de drum, student, probabil că aș fi jucat în fabrici și uzine.
O.V.: Dar și filmele ieșite imediat după Revoluție au avut acest „limbaj vulgar”, de care spuneați. Atunci era o evadare?
M.H.: Probabil erau un fel de refulări. Motivațiile sînt două, pe de o parte exista refularea acestor realizatori, regizori și actori. Pe de altă parte, era impresia că doar așa vor cîștiga publicul. Eu cred că am avut teatru și film foarte bun, pe care l-am stricat tot noi. Dacă le dădeam un lucru de valoare, începînd din ianuarie, februarie, 1990 – păstrînd un bun simț – cred că puteam să ne educăm în continuare. Dîndu-i ceva foarte urît, foarte ușor și vulgar, s-a stricat. Faptul că publicul s-a degradat este în totalitate vina noastră. Noi am venit cu propunerea. Actorul și realizatorul de film, sînt direct răspunzători de generațiile pe care le cresc și pe care le formează. Îi dai ceva rău, va crește rău. Îi dai ceva bun, va fi un om bun.
O.V.: Noul val din cinematografie va reeduca publicul?
M.H.: Nu știu cum vor evolua. Ei deocamdată sînt la început de drum. Evident, unui creator de film îi plac lucrurile mai puțin frumoase. Partea urîtă a societății este mult mai atrăgătoare pentru creator, pentru actor. A face un personaj pozitiv e cu totul banal și plictisitor, a crea un personaj malefic este mană cerească pentru majoritatea. Cu asta se confruntă cei de la început de drum, actorii debutanți, regizorii care fac filmele, chiar filme. Apoi depinde de personalitatea fiecăruia cum continuă. Nu aș vrea să pun verdict acum, apropo de estetica filmelor pe care ei le fac. Nu cred că sînt elocvente, nu cred că regizorul Cristi Puiu se va exprima la fel peste zece ani. Este bine să-i lăsăm să creeze acum, pentru că dau dovadă de talent. Eu cred că ei experimentează, avînd în vedere că este și o societate în care se petrec experimente peste experimente.
La circ nu sîntem neapărat comici
O.V.: După primele contacte cu lumea teatrului, în ce stadiu se mai află această relație ?
M.H.: Joc la ora actuală într-un spectacol al unei companii independente, Undercloud, condus de regizoarea Chris Simion, iar spectacolul se numește „Te iubesc, Te iubesc”. Este o adaptare după „Zăpezile de altădată” a lui Dumitru Solomon. Cei doi protagoniști sînt tineri: Corina Moise, pe care ați văzut-o în „Fetele marinarului” și un actor care a absolvit la Facultatea de Teatru la clasa lui Dionisie Vitcu.
O.V.: Cum se face trecerea de la actoria teatrală și cea cinematografică?
M.H.: Mijloacele sînt total diferite, în mod normal ar trebui să fie cursuri diferite. Un tînăr ar trebui să înceapă cu niște cursuri de actorie film, și apoi de teatru. Cea de film implică o lipsă aparentă de mijloace, pentru că totul se întîmplă dincolo de retină și dincolo de orice mușchi facial. În teatru este partea opusă. La cinema ești la jumătate de metru distanță de camera de filmat, ecranul îți mărește de zece ori dimensiunea ochilor și a gurii. Într-un teatru ești mic, într-o sală atît de mare, trebuie să te faci înțeles, auzit, văzut de la distanță, prin urmare, mijloacele sînt total diferite. În teatru trebuie să te exteriorizezi, în film trebuie să te interiozezi. De asta, foarte mulți actori care au făcut teatru cu greu s-au putut întoarce să facă film. Întotdeauna este mult mai ușor de la mic să faci mare. Este posibil, dar este mult mai greu.
O.V.: Unde sînteți mai expusă? În teatru sau în film?
M.H.: Eu am făcut film prima dată, cu mulți ani înainte de a face teatru. Recunosc că mi-a fost foarte teamă în teatru în primii ani, pentru că mă simțeam descoperită. Simțeam, într-un fel, că descoperirea se făcea dintr-o lipsă de mijloace, tot timpul mi se părea că fac mai puțin decît ar trebui să fac. Țin minte, cît am fost tînără, că îmi era extrem de greu, aveam un trac mare și nu aveam încredere în mine. Lucrul acesta s-a schimbat cu trecerea timpului. Am avut dovada în timpul piesei lui Chris. Aici a fost un fel de trecere, pentru că noi am jucat într-un spațiu nonconformist, unde spectacolul era foarte aproape și apoi am dus spectacolul pe o scenă clasică și am mărit puțin doza și amploarea gesturilor, a tehnicii pentru o sală foarte mare.
O.V.: Colaborați cu trupa Globus. Este teatru și în circ?
M.H.: Este și acolo. Am căpătat o foarte mare siguranță pe parcursul a patru ani în circ, fie prin prezentări la spectacolele clasice, fie prin propunerile Brîndușei Novac. De la crearea unor personaje strict pentru copii – Wilma din Epoca de Piatră și Zîna Ciupercilor – pînă la Zoe din „O scrisoare pierdută”, pe care am jucat-o anul trecut. Spectacolul se numea „De ale piticilor lui Caragiale” și se lega prin scene din trei piese de ale lui Caragiale.
O.V.: Personajele interpretate v-au adus aminte de Margareta Pîslaru, de cînd a interpretat zîna din „Veronica”?
Manuela împreună cu fiul ei, Andrei
M.H.: De Margareta mi-am adus aminte și o aveam în memorie permanent. Într-un fel, mi-a marcat copilăria prin faptul că am cunoscut-o în timpul filmărilor. Era un fel de personaj de basm pentru mine și am iubit-o foarte tare, cum de altfel au iubit-o toți copii.
O.V.: Este o lumea ludică, într-un anume fel. Cum se face această pătrundere în lumea circului?
M.H.: Vezi tu, la circ acolo nu sîntem neapărat comici. Nu sîntem nici clovni, nici artiști de circ. Noi sîntem un liant. Este o găselniță de-a Brîndușei Novac de a face un altfel de spectacol. Se numește tot de circ, pentru că acolo funcționăm, în circul Globus. Dar nu este tradițional, este un altfel de spectacol. La un moment dat ar trebui să se numească altfel, pentru a nu mai induce în eroare publicul. El zice că vine la circ și acolo ne hăhăim de clovnii care se dau de-a tumba. Nu mai există paiațele, nu mai este circul de stradă, este un spectacol mult mai evoluat, nou. La un moment dat, Brîndușa avea un spectacol la care promovarea era ceva de genul: „nu e circ, nu e operă, este capodoperă”. Este altceva.
Mie îmi plac personajele de plan doi, atîta vreme cît au carne pe ele.
O.V.: După rolurile de zînă a urmat și cel al mamei din serialul „Fetele marinarului”. Vorbim de altă transpunere?
M.H.: Uite, o altă experiență cu totul inedită pentru mine. Nu am crezut în viața mea că am să joc într-un serial de o asemenea anvergură la televiziune, o telenovelă. După aceea, m-am gîndit și mi-am dat seama că de fapt este ceva între telenovelă și serial de televiziune. Propunerea și modul de lucru era ca la un serial de televiziune, cum făcusem în urmă cu cîțiva ani la televiziunea națională, dar era pe sistemul de telenovelă, pentru că trebuia ca acțiunea să se întindă pe 140 de episoade. N-au apărut decît 70, din lipsă de fonduri. Iarăși un hibrid, pentru că așa este sistemul acum.
Mi-ar plăcea să fac seriale de televiziune cu 20 de episoade, niște mini serii, pe un scenariu bun. Atît timp cît ai 20 de episoade, poți să îți desfășori acțiunea puțin mai relaxat. Nu e nici ca un film, unde în 90 de minute trebuie să spui tot. Nici atît de dezlînat ca la o telenovelă, să uiți cînd a început și să nu mai știi cînd se termină. Pînă la urmă cît am dat noi cu „Fetele marinarului” a fost în avantajul nostru. Nu am ajuns să ne facem de rușine. E mai bine că am lăsat publicului „aș mai fi văzut”, decît „nu se mai termină vreodată?”.
O.V.: Sînteți părinte și în viața reală. Cum s-a făcut trecerea de la o mamă la cealaltă?
M.H.: Pentru mine a fost trecerea la o altă etapă și m-am bucurat. Poate aș fi vrut să fiu pusă în situații mult mai evidente pentru raportul acesta, mamă – fiu. Pentru mine a fost un lucru bun pentru că am zis că poate cu lucrul acesta voi convinge oamenii din cinema că a venit timpul să interpretez mama eroinei și să le dovedesc încă o dată, dacă mai e nevoie de dovadă, că nu mai vreau să joc eroina la nesfîrșit.
Mie îmi plac personajele de plan doi, atîta vreme cît au carne pe ele. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu în prim plan sau dacă s-a întîmplat, nu a fost cu voia mea. Mi-ar plăcea să construiesc personaje de plan doi. A fost într-un film un personaj pe care l-am îndrăgit foarte mult și acolo nu a fost de plan doi, ci de plan șapte. Era „Magnatul” de Șerban Marinescu, în care jucam rolul prietenei personajului principal, în care apăream în două sau trei secvențe. Pentru că erau atît de bine scrise, mi-au dat posibilitatea să construiesc ceva.
Avea carne și dovada că am reușit: ani de zile mai tîrziu, după niște difuzări la postul națioanl de televiziune, m-am întîlnit cu Olga Tudorache, care a jucat și ea în film, mi-a zis‚ „Hărăbor, am văzut filmul aseară, ai reușit”. Pentru mine este cea mai bună dovadă că poți să rămîi în atenție și cu un lucru atît de mic.
O.V.: Relația cu personajul Călin din „Fetele marinarului” se poate raporta la cea cu Andrei, fiul dumneavoastră?
M.H.: Este puțin altfel, oricum este o situație care nu este reală, pentru că băiatul meu Andrei este autist. Noi nu am depășit o anumită barieră în comunicare, el este în continuare și toată viața lui bănuiesc că va fi undeva la vîrsta copilăriei, pe la șase – șapte ani. Dacă ne ajută Dumnezeu, poate mai căpătăm vreun dar. E cu totul și cu totul altceva. Aici poate am fost pusă în situația de a trăi niște experiențe pe care mame de vîrsta mea și cu copii de vîrsta lui Andrei se confruntă. Și anume, cu jungla care este în stradă, cu nenorocirile care se pot întîmpla în viața sentimentală a unui băiat, cu durerile și nereușitele pe care el, din cauza situației, nu le-ar fi trăit niciodată. Nu pot să spun că îi mulțumesc lui Dumnezeu, nu mi-aș dori să fiu în pielea unei mame care nu știe unde-i băiatul sau fata la ora trei noaptea. Sau să fie nefericit, să se îndrăgostească și să iubească fără speranță de a fi iubit înapoi. Tu te dai cu capul de pereți ca mamă, că nu știi cum să îl ajuți. Sînt lucruri prin care o mamă de adolescent sau de tînăr trece cu greu și în general se întîmplă foarte des lucrul acesta. Uite, eu am alte greutăți, dar am alte bucurii.
O.V.: Mergeți din ce în ce mai des la biserica Radu vodă din București. Îl luați ca pe un loc de refugiu?
M.H.: Nu, nu este nicidecum. Biserica nu trebuie să fie un loc de refugiu, trebuie să fie a doua casă pentru orice om creștin. Este un loc în care întîlnirea are loc cu Dumnezeu tocmai pentru că această biserică s-a construit cu ajutorul voinței, a sufletului și a Duhului Sfînt. Este un loc în care tu participi la toate tainele, la toate slujbele. Acolo nu te duci ca la teatru, ca la un loc în care te reculegi sau ca la un spa unde tu te relaxezi și aștepți să îți vină energia din diferite locuri. Este un loc viu în care tu, ca suflet, ești pus în comunicare și dialog cu ce se întîmplă acolo. Este greșit spus că o slujbă vine din partea preoțior către creștini. Este un ciclu, ceva rotund. În momentul în care îl conștientizezi, de abia atunci crezi că este momentul în care îți redefinești și construiești personalitatea. Știi că ceea ce construiești, o faci cu un scop mult mai înalt decît ceea ce vezi în imediata apropiere. Esti dator să duci sufletul mai departe, la fel de pur și curat cum l-ai primit.
O.V.: Rolul a fost un fel de joc de imaginație „ce ar fi dacă”?
M.H.: Nu, a fost o altă propunere, cum se întîmplă în meseria noastră. Așa am învățat, ca motivație principală pentru a iubi această meserie, că ai șansa ca într-o viață de om să trăiești „n” vieți de om.
O.V.: Omul nu obosește de la atîtea vieți pe care le duce în spate?
M.H.: Nu. Sînt propuneri. Dacă tu iei lucrul acesta ca pe o haină pe care o îmbraci și o dezbraci, nu obosești. În momentul în care vrei să ții toate hainele pe tine, evident că transpiri și te cocoșezi.
În a doua parte a vieții, cînd știi pe ce drum mergi începi să mai arunci din tencuiala veche
O.V.: Din universul circului, ați încercat să pătrundeți în universul fiului dumneavoastră?
M.H.: Primele spectacole pe care le-a văzut Andrei au fost spectacolele de circ, pentru că au fost mult mai facile pentru el. Mi-a plăcut să fiu în preajma copiilor și să-i văd cum reacționează. În general, pentru un actor, este foarte bine să aibă un public din copii. Acolo este proba sincerității, un public de copii cu greu îl minți. În momentul în care îi minți, îți ieși din personaj și doar te prefaci că faci, el te simte și te părăsește. Nu mai e atent, țipă și rîde. Pentru orice actor este o piatră de hotar.
O.V.: „Am patruzeci de ani, jumătate din viață mi-am trăit-o”, spuneați într-un interviu. Ce vreți să faceți în cealaltă jumătate?
M.H.: Cred că în a doua parte a vieții trebuie să îți cureți sufletul de toate impuritățile pe care le-ai adus în anii tinereții. Atunci acumulezi și experimentezi, pînă cînd îți găsești propriul stil, propriul limbaj. În a doua parte a vieții, cînd știi pe ce drum mergi, începi să te purifici și să te consolidezi, să mai arunci din praf și din tencuiala veche și să păstrezi tot ceea ce este bun.
O.V.: Un autist trăiește în universul propriu, într-o oarecare însingurare. Această „independență” nu poate să fie și molipsitoare?
M.H.: Andrei este un autist atipic. De fapt, ei seamănă foarte puțini, nu există decît cîteva note comune care-i fac parte din acest sindrom. Andrei este atipic pentru că lui îi place comunicarea, îi place să fie în spații cu oameni, îi place să cunoască oameni noi. Relația mea este specială pentru că eu mă încarc de curăția și de puritatea lui. Lucrul acesta m-a schimbat foarte mult și m-a făcut să îmi dau seama că trebuie să ajung și eu acolo. Pentru mine, autismul este un fel de întoarcere la ceea ce a fost omul la început, cînd era curat, cînd nu era pervertit de toate urîciunile societății. Eu nu am văzut pe nimeni în viața mea, matur sau chiar copil care să poată să spună „iartă-mă” cu sinceritatea și candoarea lui Andrei. Mi-am dat seama că nu o să ajung niciodată la nivelul lui de sinceritate pentru că nu am cum, trăind în societatea aceasta. Lucrul acesta vreau să îl învăț de la el. Dacă este să fac un lucru spre care să tind în următorii ani, e ceva de genul acesta. Să capăt puritatea, curăția și sinceritatea lui pe care am pierdut-o, de fapt, cu toții.
George GURESCU
Adaugă un comentariu