Prostituția unei identități

Mi-am dat seama cît de mult îmi iubesc țara cînd, printr-un fault al destinului, ajunsesem deja prea de­par­te de ea. Cînd nu-mi mai au­zeam limba decît în timpanele gîndului. Cînd dorul îmi bătea la ușa inimii re­proșîndu-mi rătăcirea și cuvintele mi se desprindeau de pe buze strîmb și nelalocul lor.

Cînd dragul de oa­meni, prins de un grai anume, mai a­vea însemnătate doar în speranța unei reîntoarceri. Cînd mi s-a spus că eu nu sînt a ei și că nu am semăna defel.

Degeaba am fost pe rînd marocancă, italiancă, franzuțoaică, turcoai­că, spanioloaică. N-am reușit să răs­pund acestor complimente „interculturale” decît cu o negație răspica­tă, scuipată din scurt și cu revoltă pe ob­razul occidental al celui care-mi ad­resa ceea ce nu puteam recepta de­cît în registrului unei insulte sup­re­me. Cum aș fi putut face altfel fără să mă prostituez identitar? Mi-era de-a­juns ca petrecîndu-mă într-un incognito in­voluntar pe străzile Barcelonei sau ale Madridului să mă recunosc în privirile încrețite de griji, supărări și de spaime, în gesturile precipitate ale scormonirii în portofel, în ochea­de­le sceptice, pline de neîncredere, în tris­tețea esențială a românilor, în leha­mi­tea lor de-a fi, în egoismul de-a avea, în privirea întoarsă dinspre lu­me și so­cietate. Cum aș fi putut să nu fiu ro­mâncă, dacă simțeam bucuriile stră­i­ni­lor monstruos, dacă priveam de­­­ga­ja­rea și nonșalanța spaniolilor cu in­vi­die, dacă le descondideram simplita­tea, bunăstarea, respectul de sine și co­moditățile?

Nu, tușa de creion de pe ple­oa­pe­le mele nu e mai groasă decît dunga neag­ră de pe fața României. Nu e nici mai pronunțată decît clișeele care o depersonalizează. De ar fi scăpat pri­­virile occidentalilor dintre oche­la­rii de cal, și-ar fi dat seama că sîntem identice. Amîndouă avem nevoie de mască pentru a ne putea vinde lor pe degeaba.

Laura PĂULEȚ