Prostituția unei identități
Pastila de după 29 noiembrie 2009 Niciun comentariu la Prostituția unei identități 9Mi-am dat seama cît de mult îmi iubesc țara cînd, printr-un fault al destinului, ajunsesem deja prea departe de ea. Cînd nu-mi mai auzeam limba decît în timpanele gîndului. Cînd dorul îmi bătea la ușa inimii reproșîndu-mi rătăcirea și cuvintele mi se desprindeau de pe buze strîmb și nelalocul lor.
Cînd dragul de oameni, prins de un grai anume, mai avea însemnătate doar în speranța unei reîntoarceri. Cînd mi s-a spus că eu nu sînt a ei și că nu am semăna defel.
Degeaba am fost pe rînd marocancă, italiancă, franzuțoaică, turcoaică, spanioloaică. N-am reușit să răspund acestor complimente „interculturale” decît cu o negație răspicată, scuipată din scurt și cu revoltă pe obrazul occidental al celui care-mi adresa ceea ce nu puteam recepta decît în registrului unei insulte supreme. Cum aș fi putut face altfel fără să mă prostituez identitar? Mi-era de-ajuns ca petrecîndu-mă într-un incognito involuntar pe străzile Barcelonei sau ale Madridului să mă recunosc în privirile încrețite de griji, supărări și de spaime, în gesturile precipitate ale scormonirii în portofel, în ocheadele sceptice, pline de neîncredere, în tristețea esențială a românilor, în lehamitea lor de-a fi, în egoismul de-a avea, în privirea întoarsă dinspre lume și societate. Cum aș fi putut să nu fiu româncă, dacă simțeam bucuriile străinilor monstruos, dacă priveam degajarea și nonșalanța spaniolilor cu invidie, dacă le descondideram simplitatea, bunăstarea, respectul de sine și comoditățile?
Nu, tușa de creion de pe pleoapele mele nu e mai groasă decît dunga neagră de pe fața României. Nu e nici mai pronunțată decît clișeele care o depersonalizează. De ar fi scăpat privirile occidentalilor dintre ochelarii de cal, și-ar fi dat seama că sîntem identice. Amîndouă avem nevoie de mască pentru a ne putea vinde lor pe degeaba.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu