O fanfară cît 10 prăjini
Bogdan Lupescu 20 ianuarie 2020 Niciun comentariu la O fanfară cît 10 prăjini 57Țăranii aceia atît de mult s-au veselit, că boierul lor îi împroprietărise, pe fiecare, cu cîte 10 prăjini, încît și-au zis că așa o să-i rămînă numele sătucului lor drag. Astăzi, găsim aici singura așezare românească în care toți, dar absolut toți gospodarii sînt muzicanți de elită. Cei 300 de lăutari țigani sînt deja celebri pe marile scene ale lumii, însă glasul pămîntului le țipă de veacuri în alămuri și le obligă copiii, încă din pîntecele mamei, să-nvețe să trăiască, să-și taie ogorul, cîntînd.
Automobilul trece prin canale albe. Nămeți murdari, înalți cît oameni mari, zăgăzuiesc întruna drumul desfundat de curînd și ne enervează. Fuseseră pe acolo zăpezi mari, îngrozitor de mari, cît un stat de voleibalist. Ne potrivim și noi cum putem roțile pe cele jgheaburi ale drumului de țară – ce-i aici, în stînga, dom’le, un lac? -, apoi ne încurcăm plăcut în serpetine inutile. „Țiganu-mi cîntă romanța unei femei ce-am iubit”, patetizează unul în fular, ca pentru el. Fotograful doarme. Uite o băbuță. „La Dagîța? După dealu’ ista.”
Dagîța: o comună ciudată, unde se pișcă trei județe mari
Și urcăm, urcăm, stropim, pufnim, ne coborîm, împingem, alunecăm cu gheata, ne avîntăm motorul spre un sfert de soare, spre culme. Urcușul e foarte lung, abrupt și plictisitor, nu vezi, nu bănuiești, nu-ți poți imagina ce va fi după. Oprim exact pe muchie, soarele se întregește tulburător de aproape, o pizza mare și apetisantă, πR2. Și satul Tansa, ultimul cu post telegrafic, atît de sub noi, încît îmi vine să mă descalț și să pipăi cu degetul mare casele mici, una cîte una. Doamne, cît de mult am mers, oare mai e ceva după această Dagîță, căci, după cum se vede, drumul nostru se termină-n fleacuri.
Doi copii roșcovani, pistruiați mărunt, pilotează o sanie pe drum drept și o echipă de 20 – 25 de moșnegi, cu niște cușme teribil de înalte, se sfădesc în tihnă lîngă monument. Duminica Fiului Risipitor odihnește o comună ciudată, neîncepută și neterminată, situată exact unde, după cale lungă, se pișcă ulița cu linia ferată și taman acolo unde se îngînă trei județe mari: Iași, Vaslui, Neamț. Mulți săteni au și uitat județul în care s-au născut. „Dagîța e un pol și un așezămînt al tuturor vînturilor – ne spune directorul școlii din sat -, la noi niciodată nu se pune zăpada mai înaltă de-o palmă”. Dar nu, nu se termină totul aici, urmează satul Zece Prăjini…„Uneori, noaptea, aud de aici trompetiștii, de la trei kilometri. Nu, nu-s borfași, niciodată nu s-a plîns careva de ei, staaau acolo și suflă în alea… O să vedeți”, ne aruncă la apogeu curiozitatea directorul școlii, domnul Stancu
„Ooooleacă, olecuță, adun acuma toți lăutarii!”
Drumul spre Zece Prăjini se mulează în noapte pe linia ferată. Mergem puțin și domnul Stancu atinge ușor brațul șoferului. Trebuie să oprim, vedem profesorul cum urcă sprinten meterezul pricinuit de calea feroviară care separă satul țigănesc de tot cîntecul puterilor lumești. Și dispare. Așteptăm cam mult și ne îngrijorăm. Pustietate cu brrr. În stînga e un deal infinit, pe el petecele de zăpadă par lacuri. Apare și profesorul, care ne ispitește rotund cu mîna, de după dîmb. Ocoliș. „A găsit ceva? Oare.”
Ajungem dincolo, rulăm încep spre cele două siluete de bărbați. Geamul automobilului coboară: un țigan masiv, bătrîn, se desparte de domnul Stancu și fuge spre sat. Fuga lui ne înfioară. A țipat cineva? Cu o mînă, țiganul își susține cușma, agitat: „Merg acum și-i aduc pe toți, s-au dus, care pe la birt, care pe la casele lor. Îi aduc acuma, îi aduc pe toți, ooooleaacă, olecuță, intrați în casă.” O țigancă bătrînă, cu mustăcioară, are exact gestica bărbatului ei: „Da, poftiți în casă, «băieții» au avut repetiție pîn’ la patru… Nu în bucătărie, e deranj, ni-i rușine. Noi sîntem gospodari, ce dacă sîntem țigani?” E și țigăncușa tînără, frumoasă, cam împlinită, ce ne aruncă ocheade și dispare des. În bătătură, noroi mult, o căruță căzută în cap la doi pași de piciorul meu, chiar un tractor portocaliu, aproape nou, ce îmi amestecă prima senzație c-o bogăție camuflată. Între coloanele de sidef pictate pe pereții odăii, printre laițe, stă clasicul TV color, cu video sub burtă și celularul cumpărat la „second” în Germania, pentru care nea’ Oprică Ivancea slăvește cerul cînd vede că avem noi semnal. Pe televizor, toți țiganii se lăfăie parizian într-o fotografie, tot color, mari fiecare cît jumătate din Tour Eiffel. Trucaj.
Nu vorbim țigănește, sîntem români, chiar dacă sîntem țigani
Odată stîrniți, țiganii apăreau acum pe uliță, unul cîte unul, cu alămurile în mîini. Stăteam în ogradă, cu capul invers. Mi-era nițel teamă, dar și jenă să privesc într-acolo, după gard. Vine și șeful căminului cultural, care îmi rupe mîna: „Noroc, sînteți de la Cluj?”. Nu, ne este foame de basm. Aflu că sînt trei fanfare în sat. Cea de după gard e „Ciocîrlia”, cu un impresar din Berlin. Mai e una, care a cîntat recent la aniversarea PRO TV cu Timpuri Noi, și încă una, și încă una… Numărul fanfarelor nu contează absolut deloc, și cum Dumnezeu să mai conteze, dacă toți, absolut toți locuitorii satului, începînd de pe la 4 ani, vă rog să mă credeți, toți sînt muzicanți de elită. 300 de suflete.
„Ne obligăm copiii să învețe un instrument, dar au oricum cîntecul în sînge. Alții mai lucrează, pe ici, pe colo. Eu, bineînțeles, nu fac nimic altceva, sînt un boier”, rîde cu dinții mari Oprică Ivancea, liderul „Ciocîrliei”. Nea’ Mărin, cel mai în etate, nici nu își mai amintește de la cine a învățat străbunicul său cîntatul la tubă. Au un impresar străin – „Neamțu’ – cum îi zic ei, care venise în Dagîța acum vreo doi-trei ani, cu o trupă franțuzească de teatru. La o petrecere, voise lăutari. Cînd a auzit țiganii cîntînd, a înnebunit, i s-a umflat portofelul de mirare. „Dom’le, nici cel mai mare mahăr din țara asta nu-l prinde pe neamț cu-n șmen. Trăiește cu țigănci în București, îi șmecherit pîn’ la Dumnezeu. Are firma «Asfalt tango», prin care ne organizează turneele. Doar el ce mai face vînzare la Tarom. Eram odată, toți țiganii, singuri în aeronavă cu două stewardese. Le-am cîntat într-un avion mare în drum spre Canada, duduiau hublourile.”
Se aude primul țipăt al trompetelor în curte care-ți ridică părul în cap. De emoție. Lăutarii se îndeamnă într-o țigănească rapidă, dar cînd le cerem să ne amuze și pe noi cu niscaiva cuvinte, ne mustră puțin: „Noi nu vorbim deloc țigănește, sîntem români, deși sîntem țigani. Ei, hai mai bine să cîntăm”, mă îndeamnă nea Ion Ivancea, bătrînul casei. De ce folosește oare pluralul?
În Montreal, Ray Charles a venit „să ne vadă”
Afară, spectacolul începuse. Sînt toți, 15 țigani: cei mai în vîrstă – grași, în paltoane negre, cu brumăria pe ochi, cei mai tineri – cu blue-jeanși, geci scrise pe spate, comanace cu Bulls. Tot pe ochi. Tinerii au pletele lucioase, atîrnînd pe spete, și ochi negri, înroșiți de patimă, care te fac să-ți cobori privirea, timorat. „Cîntăm orice, numai să fie tradițional. Am cîntat în Germania și piese ca «Money, money», de ABBA, dar tot cu Bregovici am trăit în străinătate. Ne-am întîlnit cu el în Macedonia, am cîntat cu cei din orchestra lui. De fapt, îți spun drept, în afară de Spania, Danemarca și… Norvegia, nu este țară europeană în care să nu fi cîntat. Nu așa, în săli cu ’jdemii de oameni”.
Știam asta, și iată că acum toți oamenii ăștia celebri, cunoscuți infinit mai mult în străinătate, capi de afiș ai marilor concerte europene, cîntă pentru noi acolo, în fața șurii, cu cizmele încleiate de zloata ogrăzii. Toți sînt „urechiști”, n-au văzut o partitură în toate zilele lor, o recunosc mîndri. La început, o sîrbă îndrăcită ar înviora un cimitir întreg. Nu mă mir deloc că, auzindu-i la un festival de jazz în Montreal, Ray Charles însuși a vrut să intre în sală, „ca să-i vadă!”. Încep bașii, hîța-hîța, hîța-hîța, cu Laur Oprică în mijloc – „sînt ca un d’ăla, cum ziceți voi… metronom” – apoi vin trompetele și cele două clarinete solo ale cuplului Ivancea, tată-fiu. Tradiția n-o ia razna: există familii de trompetiști, clarinetiști, tromboniști. Niciunul dintre lăutari nu este, însă, o identitate: un sat întreg își adună veacurile și zbiară în noaptea asta prin alămurile lor sclipitoare. Un rotofei, mare cît diametrul tobei, sparge ritmat rotundul cu un buzdugan de cîrpă. „Băieți, hai și ceva «de Bregovici»: «NICOLETA!»”
Și cînd dom’ Oprică izbește mintenaș în stele, prima jelanie mare, ascuțită, a clarinetului său, mi se înmoaie picioarele și-mi secătuiesc cuvintele de laudă. Nu înțelegeam deloc ce se întîmplă, de ce-mi venea să plîng, să strîng în brațe lăutarii ăia cerești. Și de ce se strînsese toată gloata aceea de puradei să asculte, deși toți le știau melodiile din pîntecele mamei. Dacă oricare dintre ei ar fi pus mîna pe o trompetă, ar fi cîntat la fel. „Pentru sfîrșit, o melodie pe care-o cîntăm doar aici: «Hora de la Dagîța!»”
Acum joc de-a dreptul, izbind ritmat cu cizma roata Cielo-ului. Gata, înapoi la Dagîța, așezămîntul vînturilor. De acolo… putem pleca oriunde. Sînt un om liber.
Adaugă un comentariu