O fanfară cît 10 prăjini

Țăranii aceia atît de mult s-au veselit, că boierul lor îi împroprietărise, pe fiecare, cu cîte 10 prăjini, încît și-au zis că așa o să-i rămînă numele sătucului lor drag. Astăzi, găsim aici singura așezare românească în care toți, dar absolut toți gospodarii sînt muzicanți de elită. Cei 300 de lăutari țigani sînt deja celebri pe marile scene ale lumii, însă glasul pămîntului le țipă de veacuri în alămuri și le obligă copiii, încă din pîntecele mamei, să-nvețe să trăiască, să-și taie ogorul, cîntînd.

Automobilul trece prin canale al­be. Nămeți murdari, înalți cît oameni ma­ri, zăgăzuiesc întruna drumul desfundat de curînd și ne enervează. Fuse­se­ră pe acolo zăpezi mari, îngrozitor de mari, cît un stat de voleibalist. Ne po­trivim și noi cum putem roțile pe cele jgheaburi ale drumului de țară – ce-i aici, în stînga, dom’le, un lac? -, apoi ne în­curcăm plăcut în serpetine inutile. „Ți­ganu-mi cîntă romanța unei femei ce-am iubit”, patetizează unul în fular, ca pentru el. Fotograful doarme. Uite o bă­buță. „La Dagîța? După dealu’ is­ta.”

Dagîța: o comună ciudată, unde se pișcă trei județe mari

Și urcăm, urcăm, stropim, puf­nim, ne coborîm, împingem, alunecăm cu ghea­ta, ne avîntăm motorul spre un sfert de soare, spre culme. Urcușul e foarte lung, abrupt și plictisitor, nu ve­zi, nu bănuiești, nu-ți poți imagina ce va fi după. Oprim exact pe muchie, soa­rele se întregește tulburător de aproa­pe, o pizza mare și apetisantă, πR2. Și sa­tul Tansa, ultimul cu post telegrafic, atît de sub noi, încît îmi vine să mă des­calț și să pipăi cu degetul mare casele mici, una cîte una. Doamne, cît de mult am mers, oare mai e ceva după aceas­tă Dagîță, căci, după cum se vede, drumul nostru se termină-n fleacuri.

Doi copii roșcovani, pistruiați mărunt, pi­lo­tează o sanie pe drum drept și o echi­pă de 20 – 25 de moșnegi, cu niște cușme te­ribil de înalte, se sfădesc în tihnă lîn­gă monument. Duminica Fiului Risi­pi­tor odihnește o comună ciudată, neîn­ce­pută și neterminată, situată exact un­de, după cale lungă, se pișcă ulița cu linia ferată și taman acolo unde se îngînă trei județe mari: Iași, Vaslui, Neamț. Mulți săteni au și uitat județul în care s-au născut. „Dagîța e un pol și un așezămînt al tuturor vînturilor – ne spu­ne directorul școlii din sat -, la noi ni­cio­dată nu se pune zăpada mai înaltă de-o palmă”. Dar nu, nu se termină totul aici, urmează satul Zece Prăji­ni…„Uneori, noaptea, aud de aici trom­petiștii, de la trei kilometri. Nu, nu-s borfași, niciodată nu s-a plîns careva de ei, staaau acolo și suflă în alea… O să vedeți”, ne aruncă la apogeu curiozita­tea directorul școlii, domnul Stancu

„Ooooleacă, olecuță, adun acuma toți lăutarii!”

Drumul spre Zece Prăjini se mu­lea­ză în noapte pe linia ferată. Mer­gem puțin și domnul Stancu atinge ușor brațul șoferului. Trebuie să oprim, ve­dem profesorul cum urcă sprinten me­terezul pricinuit de calea feroviară ca­re separă satul țigănesc de tot cîntecul puterilor lumești. Și dispare. Aștep­tăm cam mult și ne îngrijorăm. Pustietate cu brrr. În stînga e un deal infinit, pe el petecele de zăpadă par lacuri. Apare și profesorul, care ne ispitește rotund cu mîna, de după dîmb. Ocoliș. „A găsit ceva? Oare.”

Ajungem dincolo, rulăm încep spre cele două siluete de bărbați. Geamul automobilului coboa­ră: un țigan masiv, bătrîn, se desparte de domnul Stancu și fuge spre sat. Fu­ga lui ne înfioară. A țipat cineva? Cu o mînă, țiganul își susține cușma, agi­tat: „Merg acum și-i aduc pe toți, s-au dus, care pe la birt, care pe la casele lor. Îi aduc acuma, îi aduc pe toți, oooolea­acă, olecuță, intrați în casă.” O țigancă bă­trînă, cu mustăcioară, are exact ges­tica bărbatului ei: „Da, poftiți în casă, «bă­ieții» au avut repetiție pîn’ la pa­tru… Nu în bucătărie, e deranj, ni-i rușine. Noi sîntem gospodari, ce dacă sîntem țigani?” E și țigăncușa tînără, frumoa­să, cam împlinită, ce ne aruncă ocheade și dispare des. În bătătură, noroi mult, o căruță căzută în cap la doi pași de pi­ciorul meu, chiar un tractor portoca­liu, aproape nou, ce îmi amestecă pri­ma senzație c-o bogăție camuflată. Între coloanele de sidef pictate pe pereții odăii, printre laițe, stă clasicul TV co­lor, cu video sub burtă și celularul cum­părat la „second” în Germania, pentru care nea’ Oprică Ivancea slăvește ce­rul cînd vede că avem noi semnal. Pe televizor, toți țiganii se lăfăie parizian într-o fotografie, tot color, mari fie­ca­re cît jumătate din Tour Eiffel. Trucaj.

Nu vorbim țigănește, sîntem români, chiar dacă sîntem țigani

Odată stîrniți, țiganii apăreau a­cum pe uliță, unul cîte unul, cu ală­mu­rile în mîini. Stăteam în ogradă, cu ca­pul invers. Mi-era nițel teamă, dar și jenă să privesc într-acolo, după gard. Vine și șeful căminului cultural, care îmi rupe mîna: „Noroc, sînteți de la Cluj?”. Nu, ne este foame de basm. Aflu că sînt trei fanfare în sat. Cea de după gard e „Ciocîrlia”, cu un impresar din Ber­lin. Mai e una, care a cîntat recent la ani­ver­sarea PRO TV cu Timpuri Noi, și încă una, și încă una… Numărul fanfarelor nu contează absolut deloc, și cum Dum­nezeu să mai conteze, dacă toți, absolut toți locuitorii satului, începînd de pe la 4 ani, vă rog să mă credeți, toți sînt muzicanți de elită. 300 de suflete.

„Ne obligăm copiii să învețe un instrument, dar au oricum cîntecul în sînge. Alții mai lucrează, pe ici, pe colo. Eu, bineînțeles, nu fac nimic altceva, sînt un boier”, rîde cu dinții mari Oprică Ivancea, liderul „Ciocîrliei”. Nea’ Mă­rin, cel mai în etate, nici nu își mai amin­teș­te de la cine a învățat străbu­nicul său cîntatul la tubă. Au un impresar stră­in – „Neamțu’ – cum îi zic ei, care venise în Dagîța acum vreo doi-trei ani, cu o tru­pă franțuzească de teatru. La o petrecere, voise lăutari. Cînd a auzit ți­ga­nii cîntînd, a înnebunit, i s-a umflat por­tofelul de mirare. „Dom’le, nici cel mai mare mahăr din țara asta nu-l prinde pe neamț cu-n șmen. Trăiește cu ți­găn­ci în București, îi șmecherit pîn’ la Dumnezeu. Are firma «Asfalt tango», prin care ne organizează turneele. Doar el ce mai face vînzare la Tarom. Eram odată, toți țiganii, singuri în aeronavă cu două stewardese. Le-am cîntat într-un avion mare în drum spre Canada, du­du­iau hublourile.”

Se aude primul țipăt al trompe­te­lor în curte care-ți ridică părul în cap. De emoție. Lăutarii se îndeamnă într-o ți­gănească rapidă, dar cînd le cerem să ne amuze și pe noi cu niscaiva cuvinte, ne mustră puțin: „Noi nu vorbim deloc țigănește, sîntem români, deși sîntem țigani. Ei, hai mai bine să cîntăm”, mă îndeamnă nea Ion Ivancea, bătrînul casei. De ce folosește oare pluralul?

În Montreal, Ray Charles a venit „să ne vadă”

Afară, spectacolul începuse. Sînt to­ți, 15 țigani: cei mai în vîrstă – grași, în paltoane negre, cu brumăria pe ochi, cei mai tineri – cu blue-jeanși, geci scri­se pe spate, comanace cu Bulls. Tot pe ochi. Tinerii au pletele lucioase, atîr­nînd pe spete, și ochi negri, înroșiți de pati­mă, care te fac să-ți cobori privirea, ti­mo­rat. „Cîntăm orice, numai să fie tra­dițional. Am cîntat în Germania și pie­se ca «Money, money», de ABBA, dar tot cu Bregovici am trăit în străină­ta­te. Ne-am întîlnit cu el în Macedonia, am cîntat cu cei din orchestra lui. De fapt, îți spun drept, în afară de Spania, Da­nemarca și… Norvegia, nu este țară eu­ropeană în care să nu fi cîntat. Nu așa, în săli cu ’jdemii de oameni”.

Știam as­ta, și iată că acum toți oamenii ăștia celebri, cunoscuți infinit mai mult în străinătate, capi de afiș ai marilor con­certe europene, cîntă pentru noi aco­lo, în fața șurii, cu cizmele încleiate de zloa­ta ogrăzii. Toți sînt „urechiști”, n-au vă­zut o partitură în toate zilele lor, o recu­nosc mîndri. La început, o sîrbă în­dră­cită ar înviora un cimitir întreg. Nu mă mir deloc că, auzindu-i la un festival de jazz în Montreal, Ray Charles însuși a vrut să intre în sală, „ca să-i vadă!”. În­cep bașii, hîța-hîța, hîța-hîța, cu Laur Oprică în mijloc – „sînt ca un d’ăla, cum ziceți voi… metronom” – apoi vin trompetele și cele două clarinete solo ale cuplului Ivancea, tată-fiu. Tradiția n-o ia razna: există familii de trompetiști, cla­rinetiști, tromboniști. Niciunul din­tre lăutari nu este, însă, o identitate: un sat întreg își adună veacurile și zbiară în noaptea asta prin alămurile lor sclipi­toa­re. Un rotofei, mare cît diametrul to­bei, sparge ritmat rotundul cu un buz­dugan de cîrpă. „Băieți, hai și ceva «de Bregovici»: «NICOLETA!»”

Și cînd dom’ Oprică izbește mintenaș în ste­le, prima jelanie mare, ascuțită, a clarinetu­lui său, mi se înmoaie picioarele și-mi se­cătuiesc cuvintele de laudă. Nu în­țe­legeam deloc ce se întîmplă, de ce-mi venea să plîng, să strîng în brațe lău­ta­rii ăia cerești. Și de ce se strînsese toa­tă gloata aceea de puradei să asculte, deși toți le știau melodiile din pîntece­le mamei. Dacă oricare dintre ei ar fi pus mîna pe o trompetă, ar fi cîntat la fel. „Pentru sfîrșit, o melodie pe care-o cîn­tăm doar aici: «Hora de la Dagîța!»”

Acum joc de-a dreptul, izbind ritmat cu cizma roata Cielo-ului. Gata, îna­poi la Dagîța, așezămîntul vîntu­ri­lor. De acolo… putem pleca oriunde. Sînt un om liber.