Îmblînzitorul de ulii

Ține pasărea pe mînă ca pe o gră­madă de pene gri iar ghiarele îi intră ușor în carne. S-a obișnuit de atîția ani. Pălăria verde, de pădurar își ridică marginile spre cer de par­că ar vrea și ea să zboare ca un uliu, în vînt. Didică știe că Țupu îl iubește ca pe un tată și se întoarce de fiecare dată pe mîna care-l hră­nește. Îl eli­berează brusc făcîndu-i elan spre văz­duh. Cîteva minute nu se mai ve­de, apoi Țupu se în­toarce liniștit, în rotocoale mari spre stăpîn.

S-au îm­prietenit acum cinci luni din întîm­plare pe dealul de lîn­gă Sucevița, pe cînd dresa un porumbel voiajor. Chiar dacă vă vi­ne greu să credeți, Țupu și Bițu se înțeleg ca frații, dorm împreună în aceeași colivie și își țin de urît cînd Didică are treburi mai importante. Uneori zboară îm­preună. Am uitat să vă spun că Bițu este fe­tiță iar Țupu un adevărat gentilom. Niciodată nu s-au certat pentru spațiul locativ sau pentru mîn­care, dimpotrivă.

Are zborul în suflet

Bărbatul îmblînzește ulii de mic, de cînd avea timp să hă­lă­du­ias­că pe toate coclaurile din jurul satului. Mai prindea cîte unul și-l ducea în șură și-l închidea într-o lădiță de lemn întoarsă cu gura în jos. S-a jucat cu el pînă cînd i s-a făcut milă și i-a dat drumul, însă uliul n-a mai vrut să plece. Mama îl certa, spunea că îi mănîncă puii de găină, însă nu era așa. Mînca doar de la alții, nu din curtea lui Didică. Ba chiar îi aducea bene­fi­cii, fugărea toate ciorile din sal­cî­mii de la poartă și toți graurii toam­na din vie. Era din familie, ce mai. A murit în iarna următoare mîncat de cîinele vecinului. L-a sur­prins dormind în șură și a fugit cu el în gură pe sub gard. Degeaba a strigat Didică să-l lase jos, dus a fost. „Au urmat alți ulii, însă nu la fel de deștepți ca el. Am încercat de fiecare dată să-i aduc la aceleași performanțe însă păsările sînt ca oa­menii, diferiți și suciți”, spune Di­dică, ridicîndu-și pălăria spre cea­fă. De sub ea o chelie lucie zîmbește la soare.

Bătrînețea îi pune bețe în roate

Pentru că pasiunea cere timp iar Didică simte că nu mai are e­nergie destulă pentru a dresa și alte păsări, s-a gîndit să-și vadă de bă­trînețe și să rămînă doar cu cei doi prieteni, uliul și porumbelul. „Am un car plin cu ani la care abia trag doi boi și nu știu dacă mai are rost să îmblînzesc. Mîine, poimîine mă duc și rămîn singuri. E rău să fii îm­blînzit și să rămîi singur, nu știi încotro s-o iei, iar dacă rămîne în preajma casei poate muri de foame și tristețe”, adaugă bătrînul. Țupu parcă aude și înțelege, zboară de pe mînă apoi un țipăt ascuțit asurzește văzduhul. Didică rîde și cu gura, și cu ochii: „Nu-i place să audă de moarte, mai ales de cînd s-a dezobișnuit de puii de curcă”.

Paula SCÎNTEIANU