Îmblînzitorul de ulii
Opinia de la centru 7 decembrie 2009 Niciun comentariu la Îmblînzitorul de ulii 3Ține pasărea pe mînă ca pe o grămadă de pene gri iar ghiarele îi intră ușor în carne. S-a obișnuit de atîția ani. Pălăria verde, de pădurar își ridică marginile spre cer de parcă ar vrea și ea să zboare ca un uliu, în vînt. Didică știe că Țupu îl iubește ca pe un tată și se întoarce de fiecare dată pe mîna care-l hrănește. Îl eliberează brusc făcîndu-i elan spre văzduh. Cîteva minute nu se mai vede, apoi Țupu se întoarce liniștit, în rotocoale mari spre stăpîn.
S-au împrietenit acum cinci luni din întîmplare pe dealul de lîngă Sucevița, pe cînd dresa un porumbel voiajor. Chiar dacă vă vine greu să credeți, Țupu și Bițu se înțeleg ca frații, dorm împreună în aceeași colivie și își țin de urît cînd Didică are treburi mai importante. Uneori zboară împreună. Am uitat să vă spun că Bițu este fetiță iar Țupu un adevărat gentilom. Niciodată nu s-au certat pentru spațiul locativ sau pentru mîncare, dimpotrivă.
Are zborul în suflet
Bărbatul îmblînzește ulii de mic, de cînd avea timp să hălăduiască pe toate coclaurile din jurul satului. Mai prindea cîte unul și-l ducea în șură și-l închidea într-o lădiță de lemn întoarsă cu gura în jos. S-a jucat cu el pînă cînd i s-a făcut milă și i-a dat drumul, însă uliul n-a mai vrut să plece. Mama îl certa, spunea că îi mănîncă puii de găină, însă nu era așa. Mînca doar de la alții, nu din curtea lui Didică. Ba chiar îi aducea beneficii, fugărea toate ciorile din salcîmii de la poartă și toți graurii toamna din vie. Era din familie, ce mai. A murit în iarna următoare mîncat de cîinele vecinului. L-a surprins dormind în șură și a fugit cu el în gură pe sub gard. Degeaba a strigat Didică să-l lase jos, dus a fost. „Au urmat alți ulii, însă nu la fel de deștepți ca el. Am încercat de fiecare dată să-i aduc la aceleași performanțe însă păsările sînt ca oamenii, diferiți și suciți”, spune Didică, ridicîndu-și pălăria spre ceafă. De sub ea o chelie lucie zîmbește la soare.
Bătrînețea îi pune bețe în roate
Pentru că pasiunea cere timp iar Didică simte că nu mai are energie destulă pentru a dresa și alte păsări, s-a gîndit să-și vadă de bătrînețe și să rămînă doar cu cei doi prieteni, uliul și porumbelul. „Am un car plin cu ani la care abia trag doi boi și nu știu dacă mai are rost să îmblînzesc. Mîine, poimîine mă duc și rămîn singuri. E rău să fii îmblînzit și să rămîi singur, nu știi încotro s-o iei, iar dacă rămîne în preajma casei poate muri de foame și tristețe”, adaugă bătrînul. Țupu parcă aude și înțelege, zboară de pe mînă apoi un țipăt ascuțit asurzește văzduhul. Didică rîde și cu gura, și cu ochii: „Nu-i place să audă de moarte, mai ales de cînd s-a dezobișnuit de puii de curcă”.
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu