Rătăcit printre jaloane

„Lasă-ți bagajul în capăt și arată-mi bonul. Cum care bon? Păi n-ai fost in Carrefour să cumperi ceva? Ai 20% reducere dacă îmi aduci un bon de la oricare magazin din ERA”, mă abordează un bărbat cărunt, în timp ce meșterea la un motoraș. Mă grăbesc spășit spre magazin, cumpăr trei kilograme de portocale, înhaț bonul din mîna casieriței și fug repede înapoi.

Deși n-am stat mai mult de ju­mă­tate de oră în magazin, deja se în­se­rase și luminile din parcarea comple­xu­lui nu păreau suficiente pentru a pu­tea conduce pe o pistă de carting. Două înghițituri în sec mai tîrziu și mă duc înapoi spre omul care m-a trimis la cumpărături. „Ai bonul? Per­fect”. Afară se resimțea din plin fri­gul celor 1–2 grade, așa că un echipament mai gros nu părea o idee prea rea. Însă, în schimbul gecii călduroase de pi­lot de curse la care mă așteptam, mi se întinde o cagulă, o cască și o pe­re­che de mănuși: „Apasă bine casca și leag-o strîns. Nu închide de tot geamul că o să se aburească și nu mai vezi ni­mic. Stînga frîna, dreapta acce­le­ra­ția și vezi că volanul merge puțin greu.” Și ca să sune și mai încurajator, adau­gă nepăsător: „Dacă intri în pa­ra­peți și nu poți să mai ieși, așteaptă să vin după tine. N-ai să pățești nimic, ori­cum”.

În final, mă așez la volanul bolidului să conduc cele 10 minute pen­tru care plătisem 17 lei. În mod sur­prinzător, adrenalina a amorțit fri­gul (sau frigul toți mușchii), iar și­ca­ne­le care îmi solicitau atenția nu m-au lăsat să mă plîng de curentul continuu di­rijat către ochi de geamul întredes­chis de la cască.

Cauciucul de aur

Nu mi-a luat mai mult de o tură ca să învăț gama de mișcări pe care trebuia să o fac pentru a evita caucicu­rile puse drept parapeți, cînd m-am ho­tărît să testez viteza micii mașini pe porțiunile drepte.

După cinci sau șase minute din timpul alocat, prețios de puțin de altfel, de pe margine mi se face semn să opresc. Unul dintre băieții de la standuri împreună cu un tînăr cu ochii aproa­pe în lacrimi, se aruncă asupra mea controlînd mănușile. „Nu simți un inel printre degete? Nu ai găsit nimic în mănușă?”. Năucit, nu am putut decît să ridic din umeri și să dau molcom din cap.

Am fost lăsat să profit de minutele rămase, în care am reușit pînă la urmă să tai o curbă prea scurt și să dărîm un castel de cauciucuri. Cînd am intrat înapoi la standuri, am aruncat o privire spre scaunul de pe care tocmai mă ri­di­casem: într-una dintre cră­pă­tu­ri, era un mic inel de aur. Primul zîmbet din acea seară avea să îmi des­cre­țeas­că buzele uscate; o tînără domnișoară va fi sigur fericită de sărbători.

Cătălin HOPULELE