Rătăcit printre jaloane
1001 de măști 13 decembrie 2009 Niciun comentariu la Rătăcit printre jaloane 9„Lasă-ți bagajul în capăt și arată-mi bonul. Cum care bon? Păi n-ai fost in Carrefour să cumperi ceva? Ai 20% reducere dacă îmi aduci un bon de la oricare magazin din ERA”, mă abordează un bărbat cărunt, în timp ce meșterea la un motoraș. Mă grăbesc spășit spre magazin, cumpăr trei kilograme de portocale, înhaț bonul din mîna casieriței și fug repede înapoi.
Deși n-am stat mai mult de jumătate de oră în magazin, deja se înserase și luminile din parcarea complexului nu păreau suficiente pentru a putea conduce pe o pistă de carting. Două înghițituri în sec mai tîrziu și mă duc înapoi spre omul care m-a trimis la cumpărături. „Ai bonul? Perfect”. Afară se resimțea din plin frigul celor 1–2 grade, așa că un echipament mai gros nu părea o idee prea rea. Însă, în schimbul gecii călduroase de pilot de curse la care mă așteptam, mi se întinde o cagulă, o cască și o pereche de mănuși: „Apasă bine casca și leag-o strîns. Nu închide de tot geamul că o să se aburească și nu mai vezi nimic. Stînga frîna, dreapta accelerația și vezi că volanul merge puțin greu.” Și ca să sune și mai încurajator, adaugă nepăsător: „Dacă intri în parapeți și nu poți să mai ieși, așteaptă să vin după tine. N-ai să pățești nimic, oricum”.
În final, mă așez la volanul bolidului să conduc cele 10 minute pentru care plătisem 17 lei. În mod surprinzător, adrenalina a amorțit frigul (sau frigul toți mușchii), iar șicanele care îmi solicitau atenția nu m-au lăsat să mă plîng de curentul continuu dirijat către ochi de geamul întredeschis de la cască.
Cauciucul de aur
Nu mi-a luat mai mult de o tură ca să învăț gama de mișcări pe care trebuia să o fac pentru a evita caucicurile puse drept parapeți, cînd m-am hotărît să testez viteza micii mașini pe porțiunile drepte.
După cinci sau șase minute din timpul alocat, prețios de puțin de altfel, de pe margine mi se face semn să opresc. Unul dintre băieții de la standuri împreună cu un tînăr cu ochii aproape în lacrimi, se aruncă asupra mea controlînd mănușile. „Nu simți un inel printre degete? Nu ai găsit nimic în mănușă?”. Năucit, nu am putut decît să ridic din umeri și să dau molcom din cap.
Am fost lăsat să profit de minutele rămase, în care am reușit pînă la urmă să tai o curbă prea scurt și să dărîm un castel de cauciucuri. Cînd am intrat înapoi la standuri, am aruncat o privire spre scaunul de pe care tocmai mă ridicasem: într-una dintre crăpături, era un mic inel de aur. Primul zîmbet din acea seară avea să îmi descrețească buzele uscate; o tînără domnișoară va fi sigur fericită de sărbători.
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu