Cei trei frați ai saxofonului

Joi seara, pe la ora opt, ne-am trezit cu toții în Grenn Land. Călăuză ne-a fost trupa germană de jazz Samuel Jersak Trio, ca­re a destins cu greu obra­jii celor din public într-un zîmbet. Amal­ga­mul de groove, pop și soul, strecurat în taină pe lîn­gă acorduri de jazz s-a degustat mai ceva ca vi­nul Cotnari. Numai dis­cu­țiile despre sărbători nu au contenit să răsară printre notele înalte ale dom­nișoarei cu voce groa­să.

„Cine-s ăștia?”, mă întreabă ne­dumerit un individ cu plete care se sprijină de colțul barului. Ro­teș­te fumul între buze și scoate cercu­le­țe. Stinge plictisit țigara și se ală­tu­ră băieților care stau pe trepte. Nu pare prea interesat de „specta­co­­lul” de jazz care se dă în fața lui. Ai spune că cei trei băieți care spri­jină peretele portocaliu sînt niș­te chelneri plictisiți, care nu s-ar ri­di­ca nici în ruptul capului din sca­u­ne­le incomode. Din cînd în cînd, vor­­besc între ei și arată cu mîna în­spre instrumentele muzicale de ca­re se împiedică cei fără rezervare. Își îndreaptă deodată spinarea și in­tră pe „scenă”. Iau în brațe tobele, ba­­sul și pianul și încearcă să răzbată prin­­tre discuțiile plicticoase din pu­blic.

Numai pentru una din doam­ne­le frumos aranjate, proaspăt coa­fa­­tă, care soarbe indiferentă din pa­ha­rul de vin Cotnari, muzica nu are nici un efect. „De Crăciun fac o în­­ghe­țată cu caramel, din aia moa­le, să se ia ușor cu lingura nu să se chi­­nu­ie invitații. Ai auzit?”, îl ne­că­jeș­te pe domnul care nu îi dă nici o aten­­ție. Bărbatul e prea absorbit de fe­lul în care Axel Kühn mînuiește ba­­sul, „de parcă pune piedică la coarde”. Jazz-ul pe care îl dez­lăn­țu­ie cei trei germani pune, mai de­gra­bă, opreliște timpului. Șampania e lăsată să se răsufle, berile la fel, iar barmanul uită să ducă mîncarea u­nui cuplu care încearcă să sem­na­li­­zeze cu furculița.

Vraja se rupe și vocea pianistului Samuel Jersak ră­sună ca un ceas deșteptător. „Am com­pus aceste piese după ce am fost în Grenn Land. Acolo este un golf care ar inspira orice poet. Fie scrie cel mai frumos cîntec de dra­gos­te, fie se apucă să valseze. Eu am ales să dansez”, și trupa începe iar să încînte mulțimea pestriță. Me­lodia e ceva mai lentă, „ușor tris­tă”, după cum spune strîm­bîn­du-se doamna preocupată de bucatele pen­tru sărbători. Și pentru că nimeni de la masă pare că nu o ascultă se în­furie și strigă după chelner: „Hai odată, că ne uscăm aici!”

Buluc la note muzicale

„Știi cumva dacă mai există lo­curi libere sus?” și individul vine din ce în ce mai aproape de masa ele­gantă din fața mea. Insistă pînă cînd barmanul îi răspunde răspicat: „Du-te și vezi și dacă găsești ma­să liberă nu te mai întoarce”. Ple­tosul o înjură pe femeia mică și ro­bustă în gînd, se întoarce cu spa­te­le la ea și dă să plece. Nu înainte de a dărîma cu haina lungă de pie­le trei sticle de șampanie și două de apă plată. „Oups! Mai bine le beam de­cît să le dau pe jos. Îmi cer scu­­ze, a fost fără intenție”, se adre­sea­ză politicos doamnei care plă­nu­ieș­te să-și uimească invitații cu o frip­tu­­ră de vită în sos de ananas”.

După o pauză lungă, la masa ce­lor trei cîntăreți se îngrămădesc fel de fel de domnișoare. Cumpără al­bu­mul lor și stau la coadă pentru au­tografe. Se așază numai după ce mo­deratorul anunță că „veți auzi acum o voce minunată”. Dintr-un colț întunecat, ascuns de o boxă ma­re iese o domnișoară timidă, ca­re strînge microfonul între palme. Zîm­bește și începe a cînta o me­lo­di­e „de dragoste”. Pentru prima da­tă, în clubul cu pereți denivelați și fe­țe de masă din in îngălbenit ni­meni nu mai are nimic de spus ce­lui de lîngă. Cu ochii pironiți pe fi­gu­ra de ceară a fetei un domn elegant îi șoptește partenerei doar „asta da voce de jazz” și aplaudă du­pă primul refren. „Gospodina”, în­să, nu e la fel de mișcată. Tocmai cînd credea că nu o aude nimeni, mu­zica se oprește iar vocea femeii se aude strident: „Ce față de proastă are aia”.

Bărbatul se ridică de pe trepte și vine după o a doua bere. „Hei­ne­ken!”, spune răspicat și își aprin­de în­că un Rothmans. „Nu-s degeaba puș­tii ăștia” și bate ritmul cu vîrful cio­catei. „Un saxofon dacă aveau și mă îmbătam de tot”.

Adriana ZĂVOI