Copii la puterea a doua

Marian mă privește curios, pe sub sprîncene și tace. Își caută de treabă la calculatorul din fața lui. Trage cu urechea la ce vorbesc cu doamna So­ri­na, educatoarea și vine mai aproape. Din senin, în­cepe a-mi povesti cum îi era înainte să vină la Cen­trul de Excelență pentru copii su­pra­dotați. Nici nu vrea să-și imagineze cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să se ducă la învețe la școala din Pașcani. Aici, e mul­țumit. Își amintește că i-au dat doar să completeze un test de inteligență și l-au întrebat cît îi e de greu la el în sat. Apoi, l-au sunat și i-au spus că e supradotat. A auzit doar că trebuie să-și facă bagajele și că de acum are să stea la Iași, să „exceleze” la școală. Așa a și făcut, fără să pună multe întrebări. De cinci ani, se întrece în „genialitate” cu ceilalți 23 de copii de la Centru.

E agitație. Zgomotul aspirato­ru­lui, micile chicoteli între copii și vo­­­cea maternă a doamnei Sorina a­nun­­ță „pro­­gramul de curățenie” în vila III. De în­da­tă ce intri, vezi doi băieți cum cu­ră­ță scările, alții șterg pe­re­te­le, iar în ca­me­ra de zi se face ordine printre căr­ți­le de pe rafturi. Copii n-au mai plecat a­casă de cîteva săp­tă­mîni, iar cum pes­te o zi iau și va­can­ța, se pregătesc să lase totul cu­rat în urma lor. Unii nu și-au mai vă­zut părinții de cîteva săp­tă­mîni și nu au mai pus demult pi­ciorul în curtea de acasă. De fapt, căminul lor s-a mutat de mai bine de cîți­va ani în această vilă, în com­ple­xul de zi din Bucium, nu­mit ofi­cial „Cen­trul de Exce­len­ță re­zi­den­țial pentru co­pii supradotați pro­ve­niți din familii cu risc social”.

În total, sînt 24 de copii, nouă fete și 15 băieți, care stau în cele do­­uă case puse la dispoziție de Di­rec­ția Ge­ne­ra­­lă de Asistență So­ci­­a­­lă și Protecția Co­pilului din Iași. Pentru 15 dintre a­cești școlari, po­ves­tea a început în ur­mă cu cinci ani, cînd s-a înființat Centrul de Zi. „Selectarea nu o facem noi. Sînt re­prezentanții Direcției pentru Pro­tec­ția Copilului care merg pe tra­see, la diferite școli din județ și aleg copii. În primul rînd, selec­ta­rea se fa­ce în funcție de condițiile materiale și dau un test de inteligență pentru a putea veni aici”, îmi spune Sorina To­pi­ță. Ea este responsabilă de programul care i-a strîns la Bucium pe copii. Atît pentru ea, cît și pentru cei din com­plex, venirea la Iași a în­semnat mai degrabă o cale de a scă­pa de me­diul rural și de a studia la oraș. Pe lîngă „deprinderile fru­moa­­se” pe care și le-au format, piti­­cii și-au dezvoltat treptat „ge­nia­­li­ta­tea”. Nu ar fi putut face asta la o școa­lă din comună.

Primii copii care au venit aveau chiar și zece ani. S-au adaptat ușor noului mediu, în ciuda faptului că „unii din ei sînt la distanță foarte ma­re chiar și de cale ferată. Sînt ca-re au 100 de kilo­me­tri pînă acasă, ce posibilitate aveau? Să îl dea pe el pă­rinții la o școală și să-i dea cazare, cînd tata nu muncește? A­veau o po­si­bilitate să ajungă la Co­le­giul Na­țio­nal?”, se întreabă doamna So­ri­na.

Visele apar printre rîndurile cărții

Iulian are aproape 16 ani și este unul dintre copii care au ajuns la centru de la înființarea acestuia. Se uită cu oarecare frică, își co­boa­ră în­cet pri­virea și-și în­dreap­tă o­chii că­tre palme, căutîndu-și parcă vor­­bele prin­tre de­ge­te. A venit în cla­sa a cin­cea, iar a­cum este la li­ceu, în clasa a IX-a. A plecat tocmai din Belcești pentru că „dacă aș fi rămas, probabil aș fi învățat la un li­ceu de acolo. Aș fi terminat și mai de­par­te nu știu da­că aș fi mers. Nu știu da­că mai mult de 5% din persoanele din mediul rural au vreo șansă să mear­gă la facultate”, îmi spune băiatul cu tris­tețe. Își spune povestea încet, bu­zele abia se miș­că, iar printre cuvintele rostite îți dai seama de maturitatea pe care a căpătat-o.

A aflat de la învățătoarea școlii din Belcești despre testul de inteli­gen­ță în urma căruia pu­tea fi selectat, neștiind exact despre ce era vor­ba. Mai apoi a aflat doar că tre­buie să își facă bagajele și să se mu­te în Iași. Vorbele supraveghe­toa­relor din Centru au înlocuit sfatu­rile pă­rin­tești, iar dorul de părinți și-l a­li­na o da­­tă la trei săptămîni, printr-un bilet de voie. Acum s-a obișnuit cu școala din Iași – este la liceul „E­mil Ra­co­vi­ță” – și recunoaște că s-a adaptat vie­ții de aici.

Citește tot ce-i cade în mînă. Ori­ce, „numai să-mi placă numele au­to­rului”. Și-a desenat deja bine în min­­te planurile de viitor. Vrea să-și con­tinue stu­diile la Informatică sau Te­leco­mu­nicații. De Belcești, aproa­­pe că nu mai vrea să audă. Îmi spu­ne că nu mai vrea să-și caute drumul ca Remi, personajul din cartea sa preferată „Singur pe lume”. S-a stabilit aici și nu mai vrea să plece.

Lupta pentru reușită

„Sîntem de cinci ani împreună și ne știm ca frații. Am și acasă frați și să știi că nu prea se cunoaște dife­ren­ța. Am stat împreună aici atîta timp”, îmi spune Vlad. E cel mai „în vîr­stă” de la Centru și în curînd va termina li­ce­ul. Cu zîmbetul pe buze îți spune că își dorește să ajungă la Fa­cul­tatea de Infor­ma­ti­că. Vrea să-și facă un rost în viață și să-și caute o slujbă în domeniul acesta. În Iași a ajuns cînd era în clasa a șaptea. Abia atunci și-a dat sea­ma de diferențele care există între me­diul rural și men­talitatea de la oraș. Am­biția a fost cel care l-a ajutat, știa că dacă ră­mî­nea în sat, n-ar fi urmat de­cît cursu­ri­le unei școli postliceale din Hîr­lău. Pentru el a trecut repede timpul, iar anii pe­trecuți în sat îi trans­formă în a­min­tiri lăsate pe prispa ca­sei.

„Degeaba ai cap acolo, la țară. Dar dacă nu ai puterea să te poarte pă­­rinții în școală ce faci cu el? OK e­­ram eu primul pe clasă acolo și ce?, mă duceam tot acolo, la Hîrlău că era la aproape zece kilometri? Pă­­rinții nu aveau posibilitatea să mă tri­­mită în Iași, că sîntem cinci frați”, măr­tu­ri­seș­te Vlad. Are un regret fa­­ță de tot ce se întîmplă în continuare acolo. Destinul unor copii s-a stabilit dinainte ca a­ceș­tia să poată citi. A văzut cînd s-a dus și casă. S-a iz­bit în continuare de preju­de­că­țile ce­lor­lalți, unde „degea­ba faci școa­lă în zi­ua de azi, că oricum nu faci ni­mic cu ea”.

Familia cu 24 de frați și surori

Și-au lăsat viața de acasă la in­tra­rea în a­cest Centru, uniți, fă­cîn­du-și un nou destin. Unul pentru care Ma­ri­an, în vîrstă de 16 ani, es­te în stare să facă și două facul­tăți, numai să re­ușească să meargă îna­in­te. Acum în­va­ță în clasa a XI-a, la Colegiul Na­țional, dar timpul li­ber și-l petrece printre ac­țiu­nile de vo­luntariat și pasiunea pentru informatică. Cel mai mult îi pla­ce să lu­cre­ze pe calculator, re­cu­noaș­­te că es­te un îm­pă­­timit al teh­no­logiei și începe să e­nu­mere toate progra­me­le pe care le mînuiește.

Discuțiile despre Adobe Au­di­tion sau Corel Draw le poartă cu Ionuț sau Vlad și se întrec în a ve­dea care es­te mai bun. Compe­ti­vi­ta­tea joacă pentru ei un rol important. În camera de stu­diu au un tabel unde sînt trecute mediile ce­lor 24 de co­pii – este „oglinda ca­sei”. Mădă­li­na, în clasa a VIII-a, se mîndrește cu zece pe linie, iar Ma­rian are 9,38. Prichindeii se laudă în fața doamnei Sorina cu acele ca­lificative „Foarte bine”, notate cu portocaliu. Fi­e­care diplomă cîș­ti­ga­tă este pusă la loc de cinste, iar fie­ca­re premiu do­bîn­dit este un motiv în plus pentru ceilalți de a se în­tre­ce în­tre ei. Este o competiție dreap­tă și nici vorbă de invidie, pentru că „dacă nu ești deș­tept, nu-ți dai sea­ma că ești prost și asta este o chestie adevărată. Dacă eu conș­tien­tizez că pot mai mult, sînt mai sus față de unii și mai jos față de al­ții”, spune Marian. El spune că așa se încurajează.

Ambiția de care dau dovadă toți cei din casă i-a maturizat. Fie­ca­re și-a fă­cut planul deja și-l ur­mea­ză cu sîr­gu­ință. Ei spun că o­por­tunitatea le-a ve­nit în urmă cu cinci ani, cînd au in­trat în acest Cen­tru de Zi. Ci­ne le-ar mai oferi o casă și masă asigurată, iar ei să nu facă nimic altceva decît să învețe? Așa-i aduce aminte și Denisa, care-i acum în clasa a XI -a la Liceul E­co­nomic. Ea este cea mai mare din­tre fete și joacă rolul mamei pentru ei. Pentru cei mici ca­re veneau la cen­tru, ea le alina dorul de casă și le ajuta să meargă mai departe. „Mă simțeam o­bli­gată să le încurajez pe celelalte. E­rau în clasa a treia sau a patra și au fost fete care au plîns atunci”, adaugă tînăra.

Au lăsat joaca de acasă în spe­ran­ța că vor avea o viață mai bună. „Învață că eu nu vreau să ajungi ca mine. Eu vreau să pleci undeva de­par­te”, este doar una din vorbele pe care Marian le-a auzit încă de cînd era pe băncile școlii primare. Pen­tru Vlad, cel mai mare băiat, vine acum unul din cele mai grele mo­men­te. Tocmai ce a dat o serie din probele de la Ba­ca­laureat și se pre­gă­tește să părăsească Centrul. În toamnă va de­veni student. Promite că va venit cît mai des la Cen­tru, nu are cum să-și uite frații, în­să vrea să fie independent de acum î­na­inte – „viața de student pe care trebuie să o tră­iești numaidecît”.

„Noi am avut o șansă că am venit aici”  

În Centrul pentru copii supra­do­tați de la Bucium se lasă liniștea. E ora cinci după amiaza, iar soarele a­pu­ne încet, printre copaci, ascun­zîn­­du-se în fumul hornurilor de pe deal. Lătratul cîinilor se aude din ce în ce mai tare, iar în cele două vile copiii se pregătesc să-și facă baga­je­le. Parcă nu-i aud și parcă nu mai văd nici ob­s­ta­colele care sînt în fața lor. Au lumea lor și ambiția îi va aju­ta să treacă mai departe. Sînt optimiști și spun că ni­mic nu mai poate să-i oprească. ”Dacă chiar îți pasă de viitorul pe care vrei să îl ai, nu mai este atît de greu”.

George GURESCU