Copii la puterea a doua
Povești fără timbru 1 februarie 2010 Niciun comentariu la Copii la puterea a doua 5Marian mă privește curios, pe sub sprîncene și tace. Își caută de treabă la calculatorul din fața lui. Trage cu urechea la ce vorbesc cu doamna Sorina, educatoarea și vine mai aproape. Din senin, începe a-mi povesti cum îi era înainte să vină la Centrul de Excelență pentru copii supradotați. Nici nu vrea să-și imagineze cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să se ducă la învețe la școala din Pașcani. Aici, e mulțumit. Își amintește că i-au dat doar să completeze un test de inteligență și l-au întrebat cît îi e de greu la el în sat. Apoi, l-au sunat și i-au spus că e supradotat. A auzit doar că trebuie să-și facă bagajele și că de acum are să stea la Iași, să „exceleze” la școală. Așa a și făcut, fără să pună multe întrebări. De cinci ani, se întrece în „genialitate” cu ceilalți 23 de copii de la Centru.
E agitație. Zgomotul aspiratorului, micile chicoteli între copii și vocea maternă a doamnei Sorina anunță „programul de curățenie” în vila III. De îndată ce intri, vezi doi băieți cum curăță scările, alții șterg peretele, iar în camera de zi se face ordine printre cărțile de pe rafturi. Copii n-au mai plecat acasă de cîteva săptămîni, iar cum peste o zi iau și vacanța, se pregătesc să lase totul curat în urma lor. Unii nu și-au mai văzut părinții de cîteva săptămîni și nu au mai pus demult piciorul în curtea de acasă. De fapt, căminul lor s-a mutat de mai bine de cîțiva ani în această vilă, în complexul de zi din Bucium, numit oficial „Centrul de Excelență rezidențial pentru copii supradotați proveniți din familii cu risc social”.
În total, sînt 24 de copii, nouă fete și 15 băieți, care stau în cele două case puse la dispoziție de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din Iași. Pentru 15 dintre acești școlari, povestea a început în urmă cu cinci ani, cînd s-a înființat Centrul de Zi. „Selectarea nu o facem noi. Sînt reprezentanții Direcției pentru Protecția Copilului care merg pe trasee, la diferite școli din județ și aleg copii. În primul rînd, selectarea se face în funcție de condițiile materiale și dau un test de inteligență pentru a putea veni aici”, îmi spune Sorina Topiță. Ea este responsabilă de programul care i-a strîns la Bucium pe copii. Atît pentru ea, cît și pentru cei din complex, venirea la Iași a însemnat mai degrabă o cale de a scăpa de mediul rural și de a studia la oraș. Pe lîngă „deprinderile frumoase” pe care și le-au format, piticii și-au dezvoltat treptat „genialitatea”. Nu ar fi putut face asta la o școală din comună.
Primii copii care au venit aveau chiar și zece ani. S-au adaptat ușor noului mediu, în ciuda faptului că „unii din ei sînt la distanță foarte mare chiar și de cale ferată. Sînt ca-re au 100 de kilometri pînă acasă, ce posibilitate aveau? Să îl dea pe el părinții la o școală și să-i dea cazare, cînd tata nu muncește? Aveau o posibilitate să ajungă la Colegiul Național?”, se întreabă doamna Sorina.
Visele apar printre rîndurile cărții
Iulian are aproape 16 ani și este unul dintre copii care au ajuns la centru de la înființarea acestuia. Se uită cu oarecare frică, își coboară încet privirea și-și îndreaptă ochii către palme, căutîndu-și parcă vorbele printre degete. A venit în clasa a cincea, iar acum este la liceu, în clasa a IX-a. A plecat tocmai din Belcești pentru că „dacă aș fi rămas, probabil aș fi învățat la un liceu de acolo. Aș fi terminat și mai departe nu știu dacă aș fi mers. Nu știu dacă mai mult de 5% din persoanele din mediul rural au vreo șansă să meargă la facultate”, îmi spune băiatul cu tristețe. Își spune povestea încet, buzele abia se mișcă, iar printre cuvintele rostite îți dai seama de maturitatea pe care a căpătat-o.
A aflat de la învățătoarea școlii din Belcești despre testul de inteligență în urma căruia putea fi selectat, neștiind exact despre ce era vorba. Mai apoi a aflat doar că trebuie să își facă bagajele și să se mute în Iași. Vorbele supraveghetoarelor din Centru au înlocuit sfaturile părintești, iar dorul de părinți și-l alina o dată la trei săptămîni, printr-un bilet de voie. Acum s-a obișnuit cu școala din Iași – este la liceul „Emil Racoviță” – și recunoaște că s-a adaptat vieții de aici.
Citește tot ce-i cade în mînă. Orice, „numai să-mi placă numele autorului”. Și-a desenat deja bine în minte planurile de viitor. Vrea să-și continue studiile la Informatică sau Telecomunicații. De Belcești, aproape că nu mai vrea să audă. Îmi spune că nu mai vrea să-și caute drumul ca Remi, personajul din cartea sa preferată „Singur pe lume”. S-a stabilit aici și nu mai vrea să plece.
Lupta pentru reușită
„Sîntem de cinci ani împreună și ne știm ca frații. Am și acasă frați și să știi că nu prea se cunoaște diferența. Am stat împreună aici atîta timp”, îmi spune Vlad. E cel mai „în vîrstă” de la Centru și în curînd va termina liceul. Cu zîmbetul pe buze îți spune că își dorește să ajungă la Facultatea de Informatică. Vrea să-și facă un rost în viață și să-și caute o slujbă în domeniul acesta. În Iași a ajuns cînd era în clasa a șaptea. Abia atunci și-a dat seama de diferențele care există între mediul rural și mentalitatea de la oraș. Ambiția a fost cel care l-a ajutat, știa că dacă rămînea în sat, n-ar fi urmat decît cursurile unei școli postliceale din Hîrlău. Pentru el a trecut repede timpul, iar anii petrecuți în sat îi transformă în amintiri lăsate pe prispa casei.
„Degeaba ai cap acolo, la țară. Dar dacă nu ai puterea să te poarte părinții în școală ce faci cu el? OK eram eu primul pe clasă acolo și ce?, mă duceam tot acolo, la Hîrlău că era la aproape zece kilometri? Părinții nu aveau posibilitatea să mă trimită în Iași, că sîntem cinci frați”, mărturisește Vlad. Are un regret față de tot ce se întîmplă în continuare acolo. Destinul unor copii s-a stabilit dinainte ca aceștia să poată citi. A văzut cînd s-a dus și casă. S-a izbit în continuare de prejudecățile celorlalți, unde „degeaba faci școală în ziua de azi, că oricum nu faci nimic cu ea”.
Familia cu 24 de frați și surori
Și-au lăsat viața de acasă la intrarea în acest Centru, uniți, făcîndu-și un nou destin. Unul pentru care Marian, în vîrstă de 16 ani, este în stare să facă și două facultăți, numai să reușească să meargă înainte. Acum învață în clasa a XI-a, la Colegiul Național, dar timpul liber și-l petrece printre acțiunile de voluntariat și pasiunea pentru informatică. Cel mai mult îi place să lucreze pe calculator, recunoaște că este un împătimit al tehnologiei și începe să enumere toate programele pe care le mînuiește.
Discuțiile despre Adobe Audition sau Corel Draw le poartă cu Ionuț sau Vlad și se întrec în a vedea care este mai bun. Competivitatea joacă pentru ei un rol important. În camera de studiu au un tabel unde sînt trecute mediile celor 24 de copii – este „oglinda casei”. Mădălina, în clasa a VIII-a, se mîndrește cu zece pe linie, iar Marian are 9,38. Prichindeii se laudă în fața doamnei Sorina cu acele calificative „Foarte bine”, notate cu portocaliu. Fiecare diplomă cîștigată este pusă la loc de cinste, iar fiecare premiu dobîndit este un motiv în plus pentru ceilalți de a se întrece între ei. Este o competiție dreaptă și nici vorbă de invidie, pentru că „dacă nu ești deștept, nu-ți dai seama că ești prost și asta este o chestie adevărată. Dacă eu conștientizez că pot mai mult, sînt mai sus față de unii și mai jos față de alții”, spune Marian. El spune că așa se încurajează.
Ambiția de care dau dovadă toți cei din casă i-a maturizat. Fiecare și-a făcut planul deja și-l urmează cu sîrguință. Ei spun că oportunitatea le-a venit în urmă cu cinci ani, cînd au intrat în acest Centru de Zi. Cine le-ar mai oferi o casă și masă asigurată, iar ei să nu facă nimic altceva decît să învețe? Așa-i aduce aminte și Denisa, care-i acum în clasa a XI -a la Liceul Economic. Ea este cea mai mare dintre fete și joacă rolul mamei pentru ei. Pentru cei mici care veneau la centru, ea le alina dorul de casă și le ajuta să meargă mai departe. „Mă simțeam obligată să le încurajez pe celelalte. Erau în clasa a treia sau a patra și au fost fete care au plîns atunci”, adaugă tînăra.
Au lăsat joaca de acasă în speranța că vor avea o viață mai bună. „Învață că eu nu vreau să ajungi ca mine. Eu vreau să pleci undeva departe”, este doar una din vorbele pe care Marian le-a auzit încă de cînd era pe băncile școlii primare. Pentru Vlad, cel mai mare băiat, vine acum unul din cele mai grele momente. Tocmai ce a dat o serie din probele de la Bacalaureat și se pregătește să părăsească Centrul. În toamnă va deveni student. Promite că va venit cît mai des la Centru, nu are cum să-și uite frații, însă vrea să fie independent de acum înainte – „viața de student pe care trebuie să o trăiești numaidecît”.
„Noi am avut o șansă că am venit aici”
În Centrul pentru copii supradotați de la Bucium se lasă liniștea. E ora cinci după amiaza, iar soarele apune încet, printre copaci, ascunzîndu-se în fumul hornurilor de pe deal. Lătratul cîinilor se aude din ce în ce mai tare, iar în cele două vile copiii se pregătesc să-și facă bagajele. Parcă nu-i aud și parcă nu mai văd nici obstacolele care sînt în fața lor. Au lumea lor și ambiția îi va ajuta să treacă mai departe. Sînt optimiști și spun că nimic nu mai poate să-i oprească. ”Dacă chiar îți pasă de viitorul pe care vrei să îl ai, nu mai este atît de greu”.
George GURESCU
Adaugă un comentariu