Răzbunarea lui Nero

Din istoria claselor primare, un sin­gur lucru n-am să-l uit: Titus. Pă­rin­ții profesori ai acestei materii își botează de cele mai multe ori plozii cu nume de mari personalități. Astfel, Titus Iu­lian al nostru era mai brav ca un ce­zar. De exemplu, convins fiind că știe răspunsul la oricare din în­tre­bările în­vă­țătorului, ajungea din ban­ca a patra pînă în fața catedrei, mai, mai, să-i scoa­­tă ochii acestuia.

Și minciunile îi erau pe măsură: zugravul cu care a ve­nit tatăl lui la școală la o zi du­pă ce băiatul fusese încuiat în baia băieților, după explicațiile lui Titus, era de fapt agent de pază.

Mai tîrziu, în gimnaziu, cînd trei epi­soade cu Chuck Norris fac mai mult decît un maraton Tom și Jerry, foș­tii mei colegi de clasă au început să scrie singuri istorie în caietul și-a­min­tirile lui Titus. De fiecare dată cînd puștiul se lăuda cu ceva, primea ori o palmă, ori o carte, dar tot ca palmă.

Numai Mircea, sau Scooby, cum îi spuneam, mai slab fiind, nu-și permitea să-l lovească. Se rezuma în schimb la a-i mai da foc la geacă din cînd în cînd sau la a-i vărsa diverse băuturi pe interiorul mînecilor în ultima pauză.

Noi, ceilalți, îi mai „dă­deam geacă” la răstimpuri, arun­cîn­du-i o haină pe cap, să nu care cumva să știe cine l-a lovit. Andrei, în schimb, n-avea nici o jenă. Profita de orice oca­­zie să-l mai frăgezească pe cole­gul nostru lipsit de apărare și fără orice simț al autoconservării. Deoarece, cu cît îl loveai mai tare, cu atît se răs­tea și el mai cu spor la tine.

Însă singurul care a reușit să-i în­chi­dă gura, sau măcar să i-o acopere, a fost Sabin. De-atunci a învățat Ti­tus că vorbele de laudă personală sînt pentru gunoi. De cînd l-a văzut din in­te­rior.

Ioan STOLERU