Răzbunarea lui Nero
Pastila de după 28 februarie 2010 Niciun comentariu la Răzbunarea lui Nero 0Din istoria claselor primare, un singur lucru n-am să-l uit: Titus. Părinții profesori ai acestei materii își botează de cele mai multe ori plozii cu nume de mari personalități. Astfel, Titus Iulian al nostru era mai brav ca un cezar. De exemplu, convins fiind că știe răspunsul la oricare din întrebările învățătorului, ajungea din banca a patra pînă în fața catedrei, mai, mai, să-i scoată ochii acestuia.
Și minciunile îi erau pe măsură: zugravul cu care a venit tatăl lui la școală la o zi după ce băiatul fusese încuiat în baia băieților, după explicațiile lui Titus, era de fapt agent de pază.
Mai tîrziu, în gimnaziu, cînd trei episoade cu Chuck Norris fac mai mult decît un maraton Tom și Jerry, foștii mei colegi de clasă au început să scrie singuri istorie în caietul și-amintirile lui Titus. De fiecare dată cînd puștiul se lăuda cu ceva, primea ori o palmă, ori o carte, dar tot ca palmă.
Numai Mircea, sau Scooby, cum îi spuneam, mai slab fiind, nu-și permitea să-l lovească. Se rezuma în schimb la a-i mai da foc la geacă din cînd în cînd sau la a-i vărsa diverse băuturi pe interiorul mînecilor în ultima pauză.
Noi, ceilalți, îi mai „dădeam geacă” la răstimpuri, aruncîndu-i o haină pe cap, să nu care cumva să știe cine l-a lovit. Andrei, în schimb, n-avea nici o jenă. Profita de orice ocazie să-l mai frăgezească pe colegul nostru lipsit de apărare și fără orice simț al autoconservării. Deoarece, cu cît îl loveai mai tare, cu atît se răstea și el mai cu spor la tine.
Însă singurul care a reușit să-i închidă gura, sau măcar să i-o acopere, a fost Sabin. De-atunci a învățat Titus că vorbele de laudă personală sînt pentru gunoi. De cînd l-a văzut din interior.
Ioan STOLERU
Adaugă un comentariu