În Tiraspol, ambasadorii limbii române nu sînt majori

Între pămîntul basarabenilor și graiul stîlcit al ru­­tenilor, oamenii au do­uă patrii. Se nasc cu tot atîtea adeverințe, pa­șa­poarte și un singur bu­le­tin de identitate. Numai ei își cunosc rînduiala. De vor să-și mîngîie auzul cu lim­ba română, ascund pan­­­glicile tricolore în bu­zunar și tac mîlc la vama de pe Nis­tru. Acasă, în Republica Moldove­neas­că Nis­trea­nă, se întorc mai triști. În colțul uitat de lume, le țin de urît tancu­ri­le rusești, ucrainenii cu suflet românesc și bătăile de joc ale șoferilor, controlorilor și vîrst­nicilor co­mu­niști. Cei care au rezistat însă, și-au trimis copiii la singurul liceu ro­mân din Tiraspol, „Lucian Blaga”. La cinci ani de la înființare, elevii îl citesc pe Eminescu cu mai multă vervă. Parcă sînt mai lu­minoși. Cînd aud de Ro­mânia, ochii li se deschid ca o carte.

De-a v-ați ascunselea cu 237 de copii

Vîntul rece și aspru mă lovește în­că de la vamă. Într-o coloană a­ran­jată ca piesele de domino, aș­tep­tăm cu toții, cu buzele ascunse în șaluri, să trecem pe la un ochi de geam. Dindărătul acestuia, o doam­nă cu un chipiu milităresc adormit pe cap mă întreabă unde merg, ce voi face, cînd mă voi întoarce. Îi răs­pund calm, să nu mă dau de gol. Dacă ar afla că sînt reporter, proba­bil mi-ar trînti o ușă în față.

Scot a­poi, cu aceeași reținere, pașaportul moldovenesc și îl deschid la pagina „cu poza”. Întrebări legate de dro­guri, țigări. Ne întoarcem în mi­cro­buz să ne reîncălzim locurile. As­faltul se întinde nepăsător sub ro­­țile acestuia. De o parte și de cea­lal­tă a drumului, panouri mari publi­ci­tare, scrijelite cu litere ru­sești, ro­șii, îmi reamintesc unde mă aflu. „Res­publica – nașa gordosti” (n.r.: Republica – mîndria noastră), „Sol­dati – zașitnichi mira” (n.r.: Sol­dații – apărătorii păcii). Prin geamul fumuriu ghicești siluete de mi­li­tari patrulînd pe străzi. Milițieni, sol­dați, umeri lați, boruri înguste, băr­bii ascuțite.

În autogara din Tiraspol, cîțiva bărbați îmbrăcați în trening îmi scur­tează pasul. „Strada Odeskaia, numărul 75”, le zic. Își înghit pe loc cuvintele și ridică din umeri. Ha­bar nu au unde se găsește. „Sin­gu­rul liceu cu predare în limba română din Tiraspol”. Același rezultat. Îm­pa­chetați în fum, își întorc spatele și își mută greutatea în dreptul ma­și­nilor prăfuite. Doar unul, cu băr­bi­a plină de țepi și cu păr alb zbur­lit pe la tîmple îmi smulge fițuica din mînă, îmi cere 40 de ruble, a­pro­ximativ 15 lei și mă îndeasă pe o banchetă roasă.

„Te duc doar da­că îmi spui de ce cauți liceul”. „Am o verișoară care învață acolo și pe care vreau să o iau în Moldova”, îi răspund dintr-o răsuflare, în limba rusă. „Bine, te duc, dar nu sînt si­gur că asta e adresa corectă. Știu doar că e o școală sportivă. O să între­băm”. Numai că nu prea avem pe ci­ne.

De după gardul zăbrelit, trei bă­ieți cu geci lucioase aruncă cu pie­tre în alt grup de tineri. Rîd zgomotos cu fețele înfipte în fulare și nu răspund cînd îi întreb de li­ce­ul „Lu­cian Blaga”. Un altul, care tre­ce cu pași mari pe lîngă mine, îmi a­runcă un „Bîstree!” ( n.r.: Mai re­pe­de!) răgușit și îmi spune că nu a auzit niciodată de un liceu ro­mân. Nu știu ce să fac. Nu există nici o plă­cuță, un panou, nici măcar o hîrtie ca­re să îmi a­ra­te că elevii ro­mâni s-ar înghesui între pereții șco­lii spor­ti­ve.

În Transnistria, telefo­nul din Re­publica Moldova nu mai are semnal. Separatiștii au re­țeaua lor, iar eu nu îl pot contacta pe direc­to­rul școlii. Mă uit în stînga, în dreap­ta, taxi­me­tristul mă ajunge din ur­mă și îmi cere banii. Într-un final, pășesc pra­gul de fier și curtea cariată se culcă în fața mea. Abia după cîteva mi­nu­te aud cuvinte în limba română. „Am întîrziat” și doi pitici cu ruc­sa­cele cît un sac trec pe lîngă mine ca zvîrlugile. Respir ușurată. De du­pă o ușă de lemn alb, directorul li­ce­ului îmi zîm­bește cald.

Copiii care sînt români între orele 8.00 -15.00

Domnul Ion Iovcev vorbește a­proa­pe în șoaptă. Timpul și presiu­nea autorităților transnistriene nu au trecut fără urme. I-au desenat cu­tele pe frunte și părul alb de la tîm­ple. În fiecare dimineața, pereții vă­­­ruiți ai liceului i se par mai lu­minoși.

Sălile dezbrăcate își aș­teap­tă copiii ca niște mame. Atunci cînd se adună, cu mic, cu mare, și în­­cep orele, veselia se mută la ea acasă. Gri­jile rămîn afară, împreună cu a­dep­ții regimului smir­no­vist: bă­trî­ne­le cu basmale tra­di­țio­na­le care îi ceartă pentru că mai sca­pă cîte un cuvînt românesc, bă­ie­­ții care le sco­tocesc prin buzu­na­re și găsesc cîte o rublă.

„Aici nu e vorba nu­mai de limbă, copiii noștri au o altă mentalitate și mă bucur că am putut pro­teja de ideologia asta bolnă­vi­cioa­să, dușmănoasă, smir­no­­vistă pes­te 1500 de elevi care au ab­solvit și care au devenit oameni mari, jurnaliști, ingineri, cer­ce­tă­tori. Nu e u­șor, dar mă mîndresc cu faptul că am putut rezista încercărilor de dis­trugere”. Își drege vocea și face o pa­uză. Știe că nu ar reușit da­­­că nu i-ar fi avut pe ei, micii ro­mâni în­fă­șurați în ambiții.

Episodul I: 1994

De după ochii împînziți de linii mici și fine, transpare bărbatul care ar fi reușit să țină piept încercărilor sor­ții. Să fii român pe meleagurile Nis­­trului nu e lucru simplu. „Am fost amenințat, chemat la Pro­cu­ra­tu­ră, amendat cu sume imense, au atentat la viața mea, la viața familiei mele, numai Dumnezeu știe cum am scăpat. Dacă nu erau parinții și co­piii, nu știu ce ne făceam”.

Prima oară cînd s-a trezit cu liceul asediat a fost în 1994. Era la doi ani de cînd preluase conduce­rea școlii nr. 22, atunci cînd oa­me­nii se împrăștiau în lume cu speran­țele ascunse în buzunarele interi­oare a­le bagajelor. Războiul dintre Re­­pu­blica Moldova și regiunea trans­­nistreană nu se încheiase după cum își făcuseră ei socotelile. Oamenii lui Igor Smirnov se strecurau în via­­ța lor, îi urmăreau, îi izgoneau de la casele lor. „Plecau atunci cu duiumul, le era silă de toate.

A­tunci am preluat conducerea școlii și am decis să nu ne lăsăm păgubași”. Pî­nă în 1994 doar. „La 25 octombrie, noaptea, au intrat, au spart ușa di­rec­torului, au luat dosarele copii­lor, profesorilor, au distrus mo­bi­li­e­rul, au blocat ușile” și vorbele îi ies din gură to­ren­țial, formînd convoaie vertiginoas­e. Se oprește brusc. Nu știe cine exact a intrat în școală în acea noapte. E sigur doar că au fost oamenii „pre­șe­dintelui” Smir­nov. Începînd cu a­cea zi, directo­rul Iovcev a fost re­ți­nut la sediul Po­liției din Tiraspol, a fost destituit din post timp de ju­mătate de an, dar a reușit să-și re­capete instituția. „Din ’94 pînă în 2000 au fost și mai multe proble­me, dar nu­mă­rul copiilor creștea. Am ajuns, în 1998, să avem 859 de elevi, eram ex­tinși în mai multe gră­dinițe din oraș, dacă mergea tot așa, acum a­veam peste 1000 de elevi”.

Episodul II: 2004 

Dar n-a mers. Acum cinci ani, în prima lună dintr-o vară prea lun­gă pentru ei, pereții școlii au fost dezbrăcați pentru a doua oară. „E foar­te mult de spus și, de fiecare dată cînd povestesc, trec prin aceleași emoții negative și mă e­pu­i­zezi, fiindcă este dureros”. Sîntem într-un birou mic. Pe masă, un purcoi de hîrtii, dosare, materiale di­dactice. Lînga fereastră, un Nistru mai limpede ca niciodată curge lin sub „Apa care ne unește”. Vizavi, stă lipit cu bandă adezivă portretul ră­posatului Grigore Vieru. Mobi­li­erul este nou, curat, miroase a hîr­tie. Nu așa arăta însă și după 15 iu­nie 2004.

„Au hotărît să distrugă tot ce es­te românesc în această zonă. În di­mineața aceea, cînd am ajuns a­ici, era ca după război. Erau parca­te multe mașini în ograda școlii, iar oameni din pușcării stricau mobi­li­e­rul și își băteau joc de noi. Au spart ușa, au încărcat totul în mașini: ma­nuale, cărți, dosare, i­coa­ne, por­tre­te, și le-au dus într-o di­recție ne­cu­nos­cută. Nu ne-au per­­mis să ne a­pro­piem, stăteam pe tro­tuarul din a­fara curții și ne uitam, nu ne ve­nea să credem”.

După ce și-a re­ve­nit din șoc, domnul Iov­cev s-a dus la sediul Or­ga­ni­zației pen­tru Se­cu­ritate și Co­operare în Europa (OSCE) din Ti­raspol și de acolo a luat le­gă­tu­ra cu toți oa­menii pe ca­re îi cu­noș­tea din Republica Mol­do­va și din Româ­nia. Dar școala le fusese si­gi­lată, ni­meni nu a mai a­vut acces în clă­di­re. Părinții, co­piii și profesorii s-au adunat și și-au stre­curat mîinile printre zăbrelele de fier. Din acea zi încolo, urmau să se întîlnească în fiecare dimineață, în același loc, cu mai multe speranțe, chiar dacă nopțile se așterneau du­reros. „Oa­me­nii negri” ai securi­tă­ții, îi vizitau în întuneric și le ce­reau să promită că își vor lua pruncii de la fosta școală nr.22.

13, cu noroc de data asta

„Femeia de fier”, doamna Rai­sa Pădurean, directorul-adjunct al li­ce­ului, e singura care a reușit să i­mor­talizeze momentele în care băr­bații cu priviri de lup aruncau i­coa­nele din liceu în gura ma­și­ni­lor. „În timp ce pregăteam bagaje­le copii­lor care urmau să plece la țară, am primit un telefon de la șefa de gos­po­dărie care m-a a­nun­țat, plîngînd, că polițiștii au încercuit clădirea. A­tîta le-am spus fetei și băiatului meu, să stea în casă și să nu plece nicăieri. Le-am mai dat un număr de telefon și i-am ru­gat ca, în cazul în care nu mă în­toar­ceam, să sune”. Cu sufletul la gură și cu două filme ascunse în sîn, doamna Pădurean a ajuns la școală și a început să le fa­că poze militarilor cu armele spîn­zurate de gît.

Cameramanilor care însoțeau jurnaliștii de la televiziunile locale le fuseseră confiscate ca­­merele vi­de­o. „Numai eu am reușit să le fac poze. Am recurs și la vul­ga­risme, apoi a venit și fiul meu și m-a ajutat. A luat filmele și a mers de le-a lăsat la un salon de ăsta. Cînd a aflat, am fugit pînă acolo, pen­tru că știam că dacă le lăsam pentru a doua zi, urmau să dispară cu totul. Așa că m-am dus, i-am zis femeii de acolo că sînt căpitan de poliție și că aveam nevoie de poze cît mai ur­gent pentru un do­sar”. Nu a re­­u­șit decît să le re­ca­pe­te, pentru de­ve­lopat a mers într-un alt loc.

Ti­ne­rii de acolo și-au dat seama care era buba, dar, fiindcă li se spusese că vor fi bine plătiți, au scos mu­tre­le polițiștilor la imprimantă. „13 po­ze, atît am reușit să pun pe In­ter­net. Toate care se gă­sesc a­cum la o căutare despre eve­ni­mentele de atunci. I le-am trimis unui amic jur­­nalist din SUA. La a 14 – a, In­ter­netul a picat brusc și tî­nărul de acolo mi-a explicat că nu mă mai putea ajuta”. Din Sta­te­le Unite a­le Americii, pozele au ajuns la Bu­curești, apoi au fost pre­luate de că­tre presa din Chi­și­nău. „E așa, greu, de fiecare dată te gîndești la ce ți s-ar putea în­tîm­pla în drumul de acasă pînă la școa­lă. Și doar nu facem nimic rău. Tot ce vrem e ca pruncii noștri să în­ve­țe în limba ro­mână”.

Păcatele rușilor și patima românilor

Gabriela, copila cu păr lung și agățător ca iedera, își amintește pri­ma ei zi de școală. „Venisem a­tunci, pe șapte februarie, la festivi­tatea de deschidere a anului școlar, după ce jumătate de an bătusem dru­murile pînă la o școală moldovenească dintr-un sat. Nici măcar nu ne puteam apropia de liceu”. Nu-i mai semeață decît acum cinci ani. „Ea a fost eleva pe care am luat-o în brațe și a dat din clopoțel. Îți a­mintești, Gabriela?”. Își amintește.

Chipul fin ca al unei păpuși de cea­ră se tulbură. Imagini neclare din trecut i se plimbă prin fața ochilor. „Erau mulți polițiști care se uitau la noi urît”. Dar nu îi interesa. E­rau mîndri că au reușit să-i sfideze și au ținut festivitatea, deși pînă și directorul școlii fusese amenințat cu o seară înainte. De fapt, în acea zi cu soare crud s-a și născut li­ce­ul. De atunci, cele cîteva săli poar­tă un singur nume, al poetului Lu­ci­an Blaga, iar copiii știu pe dinafară o singură melodie, „Pentru ea”.

„Eu le amintesc mereu unde s-au născut, să nu-și imagineze că stau în țara lor”, tresare Olga. E elevă în clasa a XI-a și nu-și dorește decît să plece din Transnistria. Emoția îi îndreaptă umerii, iar ochii îi stră­lucesc ca licuricii. Dintre toți, ea e cea mai curajoasă. Nu se sfiește să le răspundă răspicat celor care îi stîl­cesc numele pentru că e ro­mân­că.

„Oficial, noi sîntem o regiune din Republica Moldova. Știu că nu este frumos să le faci observație oa­menilor mai în vîrstă, dar mă simt ofensată cînd rîde cineva de mi­ne pentru că sînt româncă și îmi spu­ne că nu am ce căuta printre ei”. Se enervează și mai tare atunci cînd femeile din autobuz o în­trea­bă de ce poartă o panglică tricoloră la toarta genții. „Îmi zic să cobor, că nu am decît să merg pe jos, iar o dată era să iau și bătaie. Niște golani de mîna a doua m-au înconjurat și au început să îmi pună aceleași întrebări. Mie nu mi-e frică, are cine să îmi ia apărarea”, se stro­p­șește după care își ascunde pri­vi­rea tăioasă în poală.

Dar problemele abia aici în­cep. Nu o dată li s-a întîmplat să fie mă­surați cu ochi răi și în Chiși­nău. „Noi sîntem aici între două focuri, sîntem expuși și dintr-o parte, și din alta. Băieții de la școala spor­ti­vă în burta căreia îl citesc pe Emi­nes­cu nu s-au luat o singură dată de ei. „Curtea noastră e loc de trecere pentru ei, deși au poarta lor. Vin pe aici, vorbesc urît, înainte se termina și cu obraji răniți”. Mai mult, își băteau joc de cei mai mici, îi scuturau ca pe niște jucării și le umblau prin buzunare. În ultima vreme, lucrurile s-au mai așe­zat la locul lor, dar asta nu înseam­nă ca profesorii trebuie să stea me­reu de veghe afară sau la geamu­ri­le liceului.

În mijlocul terenului de sport, un autobuz își odihnește mădula­re­le, despărțind teritoriul elevilor ro­mâni de cel al sportivilor. În timpul orelor, rușii pornesc motorul și fac gălăgie în semn de autoritare. Mi­cii români nu le pot răspunde cu aceeași monedă. Înghit în sec și con­tinuă să alerge. De cele mai mul­te ori însă, orele de sport au loc chiar în una din clase. Nici cu sa­la de festivități nu stau mai bine. Săr­bă­torile se petrec într-un hol mai ma­re. De la ultima serbare au ră­mas un tricolor unduios ca șarpele și cîteva baloane de forma gutuilor.

Promenada și cele cinci întrebări

Domnul Iovcev mă plimbă prin toate încăperile. Mi-l arată de fiecare dată pe Eminescu cu aceleași plete vînturate și pe Grigore Vieru cu sfîrșitul în ochi. Mă pre­zin­tă în fața elevilor de toate vîr­s­te­le. Sînt de la Iași, din România, am bursă și fac un reportaj.

Cei mai mici mă privesc ca pe o minune, un om de pe o altă planetă. Se ri­di­că în picioare și stau drepți de par­că ar fi înghițit cîte o umbrelă pînă li se spune că pot lua loc. Apoi mă iau la întrebări. Care e media de ca­re au nevoie pentru a lua bursă? Cît de frumos e Iașul? Vreau să mă întorc în Basarabia sau nu? Apoi, cînd le fac poze, își lipesc un zîm­bet de pomeții obrajilor.

Adoles­cen­ții din clasele liceale se fîstî­cesc. Mă privesc altfel, chicotesc în­tre ei și nu se fac auziți decît a­tunci cînd îi întreb cum sînt tratați de ruși sau ucraineni. Abia aici se dezlănțuie și încep să turuie. Co­pi­ii din Tiraspol sînt livizi în afară o­re­lor și plini de viață pînă pe la trei după-amiază.

***

Oamenii din Transnistria neagră

Dincolo de Nistru, ultimele ur­me ale românismului se gîr­bo­vesc sub amenințările mi­li­ți­e­ni­lor fideli lui Igor Smirnov. Si­berianul care s-a autoproclamat președintele unei țări ce nu se conturează pe harta lumii a ajuns la putere cu ajutorul Mos­co­vei, în 1992, în urma unui răz­boi „comandat”.

Atunci, rușii și u­crainenii din raioanele de stîn­ga Nistrului au protestat îm­po­tri­va alfabetului latin pe care îl adoptase Republica Moldova după ce și-a proclamat independența față de URSS și s-au unit în­tr-un stat independent. După răz­boi, regiunea separatistă, de­nu­mită Republica Mol­do­ve­neas­că Nistreană, a servit drept gazdă pentru cîteva mii de militari ruși, formînd binecunoscuta Armată a 14-a.

Teoretic, rolul a­ces­teia este de a „menține pa­cea” în zonă aflată la intersecția in­­te­re­se­lor Rusiei și ale lui Smir­­nov. Prac­tic, aceștia, împreună cu alți a­dep­ții ai re­gi­mului, cu­nos­cuți drept „oame­nii ne­gri”, sînt spionii Rusiei și pilo­nii afacerilor ilega­le ale preșe­din­telui.

Igor Smirnov este astăzi cel mai bogat șef de stat din lume. Din averea lui fac parte armele, dro­gurile și românii cu mîndria ciuntită.

***

„La mulți ani, liceul nostru iubit”

În fața celor 237 de elevi ai li­ceului „Lucian Blaga” scriitura mea se îngustează. Mi se spune că sînt mici poeți care participă la o­limpiadele raionale și ocupă lo­curi de frunte. Irina Bol­bo­cean, elevă în clasa a XI-a, îmi aduce un caiet mare, îngrijit, din care re­ușesc să copiez doar cîteva rîn­duri dintr-o poezie așternută pe cînd a­vea 14 ani.

„Trecutul nostru e fru­mos,/ E glorios și plin de farmec,/ Să știți că sînt foarte curios,/ De un­de-mi vine neamul./ Venim cu toți din Roma,/ Din Dacia Tra­ia­nă, /Me­reu sorbim aroma,/ Lim­bii cea română”. În biroul doamnei Raisa Pă­durean stau rezemate de perete de­dicații de dragoste pentru… li­ceu. „Am re­venit la tine, drag li­ceu,/ Astă va­ră te visam mereu,/ Te pictam pe foi și pe caiete/ În ziar și pe pe­re­te”, scria chiar fiica pro­fesoarei, Elena Pădurean.

Pri­virea mi se împiedică de alte versuri, cu același autor: „Voi ați vă­zut cum plîng copiii la Ti­ras­pol?/ Rămași în drum fără adăpost și fără școală,/ Cum plîng sărmanii că ei vor să-nvețe,/ Să-nvețe într-o no­uă școală./ Dar școala noastră azi e strada/ Și care-i vina?/Voi nu știți?”. La întrebarea asta nu am gă­­sit răspuns.

LINA VDOVÎI